Dicționarul retroactiv al corectitudinii: speța țigănească 

Există o nouă disciplină care ar merita introdusă în universități: filologia retroactivă. Nu studiază istoria cuvintelor, ci încearcă să le convingă că n-au existat niciodată. Cuvintele sunt chemate la tribunalul prezentului și obligate să depună mărturie împotriva propriului trecut. Dacă tot pornim pe acest drum, să mergem până la capăt. Nu doar cu jumătăți de măsură. Să redactăm un Cod al Revizuirii Naționale. Mai întâi, tabloul lui Nicolae Grigorescu, Țiganca de la Ghergani, ar trebui să intre într-un amplu proces de reeducare semantică. Nu putem admite ca un pictor din secolul al XIX-lea să nu fi anticipat dezbaterile secolului XXI. Ar fi fost de datoria lui să consulte, înainte de a pune pensula pe pânză, sensibilitățile viitorului. Apoi, literatura. Nuvelele, romanele și piesele de teatru vor fi obligate să completeze declarații notariale prin care își exprimă regretul pentru vocabularul epocii în care au fost scrise. Personajele vor fi chemate la revizuirea identității, iar manuscrisele vor primi câte un avertisment: „Acest text conține cuvinte istorice care reflectă realitatea timpului în care a fost creat.” Apoi, Mircea Eliade va trebui rechemat pentru o nouă ediție a nuvelei La țigănci. Nu pentru a modifica stilul, ci pentru a corecta trecutul însuși. Literatura, după cum se știe, are obligația morală de a fi redactată în conformitate cu sensibilitățile generațiilor care încă nu se născuseră. Sună mai bine „La rome”! Ion Budai-Deleanu va fi informat că Țiganiada necesită o actualizare semantică. Autorii decedați vor beneficia de un termen rezonabil pentru conformare. În caz contrar, vor răspunde în contumacie.

Urmează proverbele. Și ele trebuie reevaluate. „Vorba lungă este sărăcia omului” discriminează discursurile ample. „Cine se scoală de dimineață departe ajunge” marginalizează bufnițele. „Unde-s mulți puterea crește” trebuie analizat de specialiștii în reprezentativitate statistică. Nici geografia nu poate rămâne neatinsă. Localitățile cu nume incomode vor fi redenumite până când hărțile vor deveni imposibil de recunoscut. Monumentele vor primi subtitrări explicative, iar statuile vor fi obligate să depună declarații de conformitate morală. La final, trecutul va fi complet vindecat de propriul trecut. Vom avea o literatură fără context, o istorie fără istorie, un patrimoniu fără memorie și un dicționar în care cuvintele vor apărea doar după ce vor fi obținut toate avizele necesare. Va fi, desigur, o lume impecabilă. Singurul ei defect va fi că nu va mai semăna deloc cu realitatea din care s-a născut.

Urmează gastronomia. Dacă limba se schimbă, de ce ar rămâne meniurile în urmă? Mușchiul țigănesc va fi trimis la comisia terminologică. Pastrama, cârnații și restul preparatelor vor primi denumiri neutre, până când nimeni nu va mai înțelege ce comandă la restaurant. Nici dicționarele nu pot rămâne neatinse. Ele au îndrăznit să consemneze limba așa cum era vorbită, fără să consulte posteritatea. O gravă neglijență profesională. Urmează proverbele și expresiile. „Buturuga mică răstoarnă carul mare” ar putea discrimina buturugile mari. „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba” riscă să provoace proteste în rândul biologilor și al iubitorilor de faună. „Corb la corb nu-și scoate ochii” va avea nevoie de avizul ornitologilor. „A umbla cu cioara vopsită” va fi suspendată până la clarificarea drepturilor cromatice ale ciorilor. Problema este că DEX-ul nu consemnează doar cuvinte, ci și expresii populare. Ce facem cu ele? Le ștergem? Le punem sub lacăt? Le înlocuim cu note de subsol? Sau le lăsăm acolo, explicând că sunt documente ale unei epoci? Iată doar câteva dintre expresiile consemnate de lexicografi: „a arunca moartea în țigani” (a culpabiliza), „a se muta ca țiganul cu cortul” (nestatornic), „a se îneca ca țiganul la mal” (a eșua), „povestea țiganului” (cum se spune), „tot țiganul își laudă ciocanul” (a se lăuda), alături de sintagme precum „țigan de laie”, „țigan de șatră” sau denumirea populară „Calea-Țiganului” pentru Calea Lactee. S-a deschis, deci, marele proces al limbii române. Nu împotriva celor care au inventat prejudecăți, ci împotriva dicționarelor care au avut imprudența să le consemneze. În boxa acuzaților se află DEX-ul, dicționarele istorice și culegerile de folclor, suspectate că au păstrat expresii și proverbe care reflectă mentalitățile unor epoci trecute. Procurorii au o listă lungă: „te-ai țigănit” (folosit istoric cu sensul de „te-ai tocmit excesiv”), „e deprins ca țiganul cu scânteia” (a fi oropsit), „a se duce unde a dus mutu iapa și țiganul cârlanul” (a se duce foarte departe), „a nimeri ca țiganul miercurea la stână” (în mod inoportun), „a se îndesa ca țiganul la praznic” (a se inghesui), „a-și da în petic ca țiganul” (a avea vicii), „a-i fi milă ca țiganului de pilă” (nemilos), sau albina-țiganului (bărzăun, bondar), țigan-de-pământ pentru Scripcar (Saperola carcharias). 

În literatura lexicografică sunt consemnate, sub intrarea „țigan”, numeroase variante regionale, sinonime, apelative, porecle și denumiri populare, unele descriptive, altele argotice sau considerate astăzi peiorative. Aceste atestări reflectă evoluția istorică a limbii și a mentalităților, fiind păstrate de dicționare ca documente lexicale, nu ca modele de exprimare ori recomandări pentru uzul contemporan. aripată, balaoacheș, balaur, barabușter, baragladină, baraulă, borâtură, buzat, cataroi, cioară, ciocolată, cioran, cioroi, cioropină, cioropișniță, cocalar, colorat, corturar, faraon, gabor, garoi, geanău, jagardea, lebădar, maglaoi, magraon, mulatru, panteră neagră, stăncuță, tuciuriu, țigan de mătase, țigan de vatră, zavragiu, zburătoare. Și nomenclatura populară a plantelor păstrează urmele evoluției istorice a limbii. De exemplu, Lamium purpureum, cunoscută în botanică drept urzică moartă purpurie și aparținând familiei Lamiaceae (Labiatae), este atestată în unele surse etnobotanice și sub denumiri populare arhaice sau regionale, dintre care unele sunt considerate astăzi vulgare ori ofensatoare, precum pizda țigăncii. Aceste denumiri sunt consemnate ca fapte de limbă și de etnografie, ilustrând tradiția populară a denumirilor de plante, fără a constitui recomandări pentru uzul contemporan

Propun chiar înființarea Autorității Naționale pentru Revizuirea Trecutului. Nicio pictură, nicio piesă de teatru, nicio poezie și niciun proverb nu vor mai putea circula fără certificat de conformitate semantică. Expresii notorii precum „ce știe țiganul ce e șofranul”, „țiganul, până nu fură, nu se ține om”, „minte ca țiganul”, „și-a pierdut credința ca țiganul biserica”, „bani au și țiganii, dar n-au cinste”, trebuie șterse din arhive și din oralitate! Muzeele vor funcționa ca service-uri pentru patrimoniu: revizii periodice, schimb de vocabular și actualizări de epocă. La final, vom avea o limbă perfect sterilizată, un trecut perfect cosmetizat și o cultură impecabilă din punct de vedere birocratic. Singura dificultate va fi că strămoșii noștri nu vor mai recunoaște nimic din ceea ce au scris, iar noi nu vom mai recunoaște nimic din ceea ce au trăit. 

Dacă ar vedea cât de departe a ajuns zelul de a rescrie retrospectiv patrimoniul lingvistic și cultural, până și Barbu Lăutaru și George Enescu și-ar face cruce, întrebându-se dacă nu cumva urmează să fie revizuite și baladele, doinele și lexicul popular pentru a corespunde sensibilităților secolului XXI. Paradoxul devine și mai evident atunci când privim istoria culturală a României. Dacă am judeca o întreagă comunitate exclusiv prin prisma expresiilor și stereotipurilor populare, ar trebui să ignorăm contribuțiile unor personalități care au modelat însăși identitatea culturală a țării. Grigoraș Dinicu a ridicat vioara românească la rang de patrimoniu universal, Fărâmiță Lambru a însoțit-o pe Maria Tănase în interpretări devenite clasice, iar Ion Voicu s-a numărat printre marii violoniști ai secolului XX. Mădălin Voicu a continuat această tradiție în postura de dirijor și promotor al muzicii clasice, în timp ce activiști și intelectuali precum Nicolae Gheorghe și Delia Grigore au contribuit decisiv la afirmarea culturii și identității rome în spațiul public. Cu atât mai absurdă apare tentația de a reduce o istorie atât de bogată la câteva expresii populare consemnate în dicționare. Limba păstrează, în același timp, memoria prejudecăților și memoria performanței. Dacă primele trebuie înțelese în contextul epocii care le-a produs, cele din urmă merită să fie privite ca parte a patrimoniului cultural comun. Istoria nu poate fi citită selectiv, iar un dicționar nu poate fi transformat în tribunal moral. El consemnează tot ceea ce limba a produs: frumusețe și caricatură, admirație și prejudecată, artă și stereotip, lăsând generațiilor viitoare responsabilitatea de a le înțelege critic, nu de a le șterge.