Doamne ajută… până la următorul miting

Continui să vă povestesc mici picanterii despre amicul nostru, „republicanul de cafenea „…

Omul are o însușire care mă… irită: îl descoperă pe Dumnezeu exact atunci când simte miros de… urnă… în rest, Cerul poate să-și vadă de stele, iar biserica de turlă. Numai când începe sezonul lozincilor se pomenește că este și dânsul fiu al crucii, nepot al clopotului și văr primar cu tămâia.

Când îl văd cum intră în biserică, cu pasul măsurat, cu privirea calculată și cu evlavia fotografiată din unghiul cel mai favorabil, mi se pare hilar. Face trei cruci atât de largi, încât ai zice că vrea să împartă aerul în parcele electorale. Sărută icoana cu atâta însuflețire, încât mă întreb dacă nu cumva caută voturi și în Împărăția Cerurilor.
Dar… odată ieșit din pridvor, se leapădă de smerenie mai iute decât de palton într-o cârciumă încălzită. Crucea rămâne în urmă, iar în față pornesc iarăși răcnetele, învrăjbirea, disprețul și obrăznicia. Evanghelia vorbește despre iubirea aproapelui, tribunul meu descoperă farmecul urii organizate. Scriptura îndeamnă la pace, dânsul își lustruiește fluierul de miting.
Religia, pentru acest soi de apostol al interesului, nu este credință, ci recuzită.
Lumânarea nu luminează sufletul, ci imaginea.
Metania nu-i rugăciune, ci exercițiu de campanie.
Iar icoana… nu mai este fereastră spre veșnicie, ci fundal pentru gazetarii de serviciu.
Nu mă amăgesc… știm, desigur, am întâlnit de atâtea ori, oameni care cred și oameni care folosesc credința. Între cele două stări este aceeași depărtare care desparte altarul de tarabă. Cel dintâi se închină lui Dumnezeu, cel de-al doilea se închină sondajelor.
Republicanul de cafenea este un ateu în frac și mistic la comandă. Își schimbă convingerile cu iuțeala unui saltimbanc care întoarce haina pe dos înaintea fiecărui act. Dacă mulțimea cere icoane, apare cu lumânarea aprinsă. Dacă aceeași mulțime ar cere demolarea bisericilor, ar aduce primul târnăcop, explicând doct că progresul nu suportă clopotele.
A descoperit amicul meu că Dumnezeu este un excelent agent electoral. Nu-L iubește, dar Îl folosește… nu se roagă, Îl convoacă… nu-I cere iertare, ci capital politic… Îl pomenește între două sloganuri și-L uită imediat ce s-a numărat ultimul buletin de vot.
Și… fiindcă ipocrizia are întotdeauna nevoie de costum festiv, își pune pe umeri mantia patriotismului și în piept iconița credinței. Pe dedesubt foșnește însă aceeași stofă ieftină a oportunismului. Aur fals poleit cu vorbe mari…
Poporul, care are mai lungă decât acest farsor cu alură de profet, îl privește și zâmbește amar… fiindcă omul simplu știe că Dumnezeu nu locuiește în fotografia de campanie. Dumnezeu nu poate fi convocat la miting și nici înscris pe afiș.
Adevărata credință nu are nevoie de microfon. Și nici de aplauze. Și cu atât mai puțin de un republican de cafenea care-și aduce aminte de Cer numai când are nevoie de votul enoriașilor.
Până atunci… cortegiul își vede de spectacol… clopotele bat… fotografiile se fac… declarațiile curg… Evlavia se consumă la minut și se evaporă odată cu ultimul blitz.

Peste toate plutește aceeași rugăciune de mucava, rostită cu ochii la camere și cu mâna întinsă spre urne:
„DOAMNE AJUTĂ… PÂNĂ LA URMĂTORUL MITING „

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo