Statul recompensează selectiv. Pensionarii CFR lăsați în continuare pe linia moartă
Promulgarea de către președintele Nicușor Dan a legii prin care persoanele încadrate ca victime ale evenimentelor din 13–15 iunie 1990 beneficiază, printre multe altele, de 12 călătorii gratuite dus-întors pe calea ferată ridică întrebări legitime despre prioritățile statului român.
Mineriada din iunie 1990 rămâne unul dintre momentele controversate ale perioadei postdecembriste, iar responsabilitatea politică pentru chemarea minerilor și desfășurarea acțiunilor a fost atribuită, în numeroase anchete și hotărâri judecătorești, factorilor de decizie ai statului de la acea vreme. Tocmai de aceea, este firesc ca orice măsură reparatorie să fie însoțită și de o dezbatere despre echitatea cu care statul își tratează toate categoriile de cetățeni.
Este greu de înțeles însă cum foștii angajați ai CFR, oameni care și-au dedicat zeci de ani siguranței circulației feroviare, transportului de călători și funcționării unei infrastructuri strategice, ajung la pensie să beneficieze de doar trei călătorii gratuite dus-întors pe an. Generații întregi de ceferiști au lucrat în condiții dificile, în schimburi de noapte, în orice anotimp și sub o responsabilitate uriașă. Nu întâmplător, calea ferată era considerată odinioară „a doua armată a țării”, iar respectul de care se bucurau acești oameni era pe măsura contribuției lor. Bunicul și tatăl meu au fost ceferiști. Știu ce au înseamnat nopțile nedormite, sărbătorile petrecute la serviciu și responsabilitatea uriașă pe care au avut-o acești oameni.
Contrastul dintre cele două reglementări ridică inevitabil întrebări despre criteriile după care statul stabilește prioritățile sociale. Nu este vorba despre a pune în opoziție victimele Mineriadelor și pensionarii CFR, deoarece respectul pentru o categorie nu ar trebui să însemne ignorarea alteia. Problema este că autoritățile par să găsească resurse pentru măsuri cu puternic impact simbolic, în timp ce revendicările unor categorii profesionale care au susținut, prin munca lor, funcționarea statului român timp de decenii sunt lăsate în plan secund.
În locul unor politici coerente, asistăm prea des la decizii care par să răspundă mai degrabă nevoii de capital politic și de imagine publică decât unui principiu al echității. Dacă statul consideră că este justificată acordarea unor facilități extinse anumitor categorii, atunci aceeași preocupare ar trebui să existe și pentru oamenii care și-au petrecut viața în slujba interesului public. O clasă politică serioasă nu împarte respectul în funcție de oportunitatea momentului și nu transformă drepturile unor cetățeni în instrumente de imagine. Cu alte cuvinte, încă o palmă dată celor care au ținut România pe șine.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
