Accident istoric sau proiect politic?

Istoria nu înaintează întotdeauna prin voința limpede a poporului, uneori este împinsă de împrejurări, de constrângeri și de raporturi de putere care nu lasă loc deliberării senine. Au existat momente în care națiunea a hotărât asupra destinului său, și alte momente în care destinul ne-a fost hotărât fără să fim întrebați. În această ultimă categorie se înscrie și anul 1947, când România înceta a mai fi Monarhie și devenea Republică.

A fost aceasta expresia unei maturizări politice firești sau consecința unei conjuncturi excepționale? Un accident istoric ori un proiect politic? Întrebarea este legitimă și necesară, fiindcă răspunsul ei luminează trecutul și felul în care înțelegem prezentul.

Monarhia Română devenise unul dintre pilonii construcției statului modern, în jurul Coroanei s-au organizat instituțiile, armata, diplomația și însăși ideea continuității statale. Independența din 1877, proclamarea Regatului în 1881 și Marea Unire din 1918 sunt momente pe care istoria le leagă, pe bună dreptate, de existența Instituției Monarhice, pentru că a oferit un centru de gravitație într-o societate adesea sfâșiată de rivalități politice.

Aceasta nu înseamnă că Instituția Regală a fost lipsită de umbre, domniile au cunoscut conflicte, influențe personale excesive și decizii discutabile. Viața politică interbelică, departe de imaginea idilică pe care unii o cultivă astăzi, a fost traversată de crize constituționale, de instabilitate guvenamentală și de ascensiunea curentelor extremiste. Coroana însăși a fost, uneori, parte a acestor frământări. A judeca Monarhia exclusiv prin succesele sale ar fi tot atât de greșit precum a o condamna exclusiv pentru erorile unor Suverani.

Dar sfârșitul ei nu poate fi desprins de contextul european al anului 1947. România se afla sub ocupație militară sovietică, iar echilibru de putere fusese deja decis la marile conferințe ale învingătorilor. Instituțiile democratice fuseseră golite de conținut, opoziția redusă la tăcere, iar pluralismul politic devenise o simplă aparență. În asemenea împrejurări, actul abdicării nu poate fi socotit rezultatul unei opțiuni populare exprimate liber. Din punct de vedere juridic și politic, el rămâne marcat de constrângerea exercitată asupra ultimului Rege.

Dacă Republica ar fi fost instaurată printr-un referendum liber, după o dezbatere publică autentică, discuția ar fi avut o altă natură. Dar istoria consemnează altceva. Forma de guvernământ s-a schimbat într-un climat în care libertatea politică dispăruse deja. Din acest motiv, problema nu este atât dacă republica reprezintă în sine o formă legitimă de organizare a statului (numeroase democrații solide demonstrează că este), ci dacă nașterea ei în România a fost rezultatul unei voințe naționale ori expresia unei noi ordini impuse.

Ce a pierdut România odată cu dispariția Monarhiei?
Mai întâi, a pierdut un simbol care reprezenta permanența statului, iar în perioadele de mare tensiune politică, neutralitatea constituțională putea funcționa ca factor de echilibru.
Nu în ultimul rând, România a pierdut o legătură simbolică cu propria sa geneză modernă. Ruperea acestei continuități a fost urmată de o amplă operațiune de rescriere a memoriei colective, în care trecutul monarhic a fost minimalizat.

Dar Republica a adus și elemente care, privite abstract, nu pot fi negate. Ideea egalității cetățenilor în raport cu funcțiile statului, caracterul electiv al șefului statului și accentul pus pe suveranitatea populară constituie principii compatibile cu democrația modernă. Ele nu sunt, prin natura lor, inferioare modelului monarhic. Dificultatea României nu a constat în adoptarea republicii ca atare, ci în faptul că aceasta a debutat sub semnul dictaturii comuniste. Astfel, vreme de aproape cinci decenii, republica nu a fost asociată cu libertatea civică, ci cu partidul unic, cenzura și represiunea.
De aceea, a identifica republica exclusiv cu comunismul este o eroare, după cum a transforma Monarhia într-un paradis pierdut este o simplificare la fel de primejdioasă. Ele depind de cultura politică, de respectul pentru lege și de calitatea instituțiilor.

Cu toate acestea, anul 1947 rămâne un prag istoric aparte, pentru că trecerea de la o formă de guvernământ la alta s-a produs fără libertatea de a alege.

Întrebarea din titlu nu admite un răspuns exclusiv. A fost în același timp un accident al istoriei europene și un proiect politic al puterii sovietice și al comuniștilor români. Accident, fiindcă fără război și fără noua ordine continentală instaurată după 1945 asemenea deznodământ ar fi fost greu de imaginat. Proiect politic, fiindcă eliminarea Monarhiei reprezenta o condiție esențială pentru edificarea noului regim.

Istoria nu poate fi schimbată. Poate fi înțeleasă fără pasiuni sterile și fără prejudecăți. Numai astfel memoria încetează de a fi armă politică și devine ceea ce trebuie să fie: o școală a discernământului.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo