Marinela Strîmbulescu: Tranziție Justă în Gorj – cine construiește economia de după cărbune?
Gorjul are peste jumătate de miliard de euro la dispoziție pentru tranziție. Are programe pentru firme, reconversie, energie și infrastructură. Ceea ce încă nu se vede suficient este noua bază economică privată care trebuie să rămână după terminarea finanțărilor. Riscul este să construim instrumentele tranziției înainte să fi construit economia care trebuie să le folosească.
Programul pentru Tranziție Justă pornește de la o premisă corectă: regiunile care suportă costurile economice și sociale ale decarbonizării trebuie ajutate să-și construiască o alternativă.
În cazul Gorjului, miza este enormă. Județul are o alocare de aproximativ 537,2 milioane de euro, bani care ar trebui să contribuie la diversificarea economiei într-un moment în care sectorul energetic bazat pe lignit se restrânge. Problema nu este, deci, lipsa banilor. Problema este ordinea în care îi folosim. Pentru că o tranziție economică nu începe cu finanțarea. Începe cu răspunsul la o întrebare mult mai dificilă: ce economie vrem să funcționeze în Gorj după ce vechea economie se va fi retras?
Dacă nu avem suficient de clar acest răspuns, există riscul ca un program construit pentru tranziție să ajungă să administreze foarte bine efectele restructurării fără să creeze suficient de repede motorul economic care trebuie să îi ia locul. Pe românește, există riscul să punem carul înaintea boilor.
Avem banii. Dar care este secvența economică? În jurul Programului pentru Tranziție Justă vedem astăzi mai multe tipuri de intervenții. Finanțăm întreprinderi. Finanțăm reconversie profesională. Finanțăm infrastructură de afaceri. Finanțăm producție de energie regenerabilă. Pregătim oameni pentru economia verde.
Toate sunt, separat, justificabile. Dar ele nu produc automat, prin simpla lor însumare, o economie nouă. O economie funcționează prin relații de cauzalitate. Un investitor vine pentru că există o combinație competitivă de teren, oameni, energie, infrastructură, piață și predictibilitate. Compania definește tehnologia. Tehnologia definește competențele. Competențele definesc formarea. Investiția creează apoi locurile de muncă și cererea pentru furnizori.
Dacă inversăm această ordine și începem cu formarea, cu grantul sau cu infrastructura fără o cerere suficient de clară în capătul lanțului, putem avea proiecte corect executate administrativ și un rezultat economic mult mai modest. Aceasta este problema fundamentală. Nu dacă programele sunt bune în sine. Ci dacă sunt așezate în ordinea corectă.
În Gorj, vechea economie are deja un calendar. Aici timpul este esențial. În primăvara lui 2026 au ajuns la termen contractele individuale de muncă pe durată determinată pentru 1.476 de salariați ai Complexului Energetic Oltenia la 1 aprilie și pentru alți 317 la 1 mai. Din perspectivă socială, vorbim despre aproape 1.800 de oameni și familiile lor. Din perspectivă economică, vorbim și despre o cantitate importantă de capital uman industrial care devine disponibilă într-un interval foarte scurt. Electricieni. Mecanici. Personal tehnic. Oameni care au lucrat în instalații industriale mari și într-un sistem energetic complex.
Acești oameni pot fi o problemă de ocupare. Sau pot fi un avantaj competitiv pentru următorul investitor. Diferența o face timpul. Pentru că restructurarea are deja un calendar. Noua economie încă are, în mare parte, un calendar de proiecte. Iar cele două calendare nu sunt sincronizate.
Un om poate pleca mai repede decât poate veni o fabrică. Aceasta este probabil cea mai mare vulnerabilitate a tranziției din Gorj. O investiție industrială serioasă are nevoie de teren, autorizare, utilități, racordare, proiectare, construcție, echipamente și recrutare. Poate dura ani. Un electrician bun poate lua decizia să plece în câteva săptămâni. Un inginer poate accepta o ofertă la Craiova, București sau în străinătate în câteva luni. Iar familia se mută după el.
Dacă investitorul ajunge după trei ani, există riscul să descopere că județul are exact ceea ce îi lipsea înainte — hala și infrastructura — dar nu mai are suficient din resursa care îl făcea atractiv: oamenii. Aici ar trebui să fie primul KPI al tranziției: Cât capital uman reușește Gorjul să păstreze până când noua economie devine operațională? Nu este suficient să finanțăm oamenii. Trebuie să le oferim un motiv economic să rămână.
Reconversia profesională nu poate preceda la nesfârșit investiția. Programul GREEN SPO Gorj are o valoare eligibilă de aproximativ 123,7 milioane de lei și vizează 3.350 de persoane. Este o intervenție importantă. Dar succesul lui nu trebuie judecat după numărul de participanți și nici după numărul certificatelor emise. Un curs nu este un rezultat economic. Rezultatul este ceea ce se întâmplă după curs. Unde lucrează omul? Cât câștigă? În ce meserie? Cât timp rămâne angajat? A rămas în Gorj? Produce mai multă valoare decât înainte? Aici trebuie inversată logica.Nu trebuie să pornim de la întrebarea „ce cursuri putem finanța?”. Trebuie să pornim de la: ce investiții vrem să atragem și de ce competențe au nevoie acestea? Mai întâi investitorul. Apoi tehnologia. Apoi competența. Apoi formarea. Altfel, reconversia riscă să producă șomeri mai bine certificați.
Și energia riscă să intre în aceeași logică. Un alt exemplu este apelul de 37.874.924 euro pentru noi capacități de producere a energiei regenerabile destinate autorităților locale din Gorj, în perspectiva dezvoltării comunităților de energie. Este o finanțare importantă. Dar din perspectiva dezvoltării economice, întrebarea nu este câți MW vom instala. Aceea este doar prima etapă. Întrebarea este ce facem economic cu acei MW. Pot fi integrați în rețea fără blocaje? Este necesară stocare? Energia respectivă reduce un cost local? Poate fi utilizată de un parc industrial? Poate deveni unul dintre argumentele pentru care o companie alege Gorjul în locul altei regiuni? Dacă da, finanțarea are un ROI economic. Dacă rezultatul este doar o capacitate de producție bifată într-un program, impactul asupra transformării structurale a județului va fi mai mic.
Gorjul nu trebuie să treacă pur și simplu de la cărbune la fotovoltaic. Trebuie să treacă de la bazin carbonifer la bazin energetic-industrial modern. Energia ar trebui să fie instrumentul. Industria și valoarea adăugată, rezultatul.
Aici ajungem la problema absorbției. România a petrecut mulți ani încercând să învețe să absoarbă fonduri europene. Era necesar. Numai că absorbția a devenit atât de prezentă în discursul public încât uneori o confundăm cu performanța economică. Nu sunt același lucru.
În cazul Gorjului, trebuie separate foarte clar patru etape:
– alocarea – banii disponibili;
– contractarea – proiectele pentru care ne-am angajat să cheltuim;
– plata și execuția – banii care intră efectiv în implementare;
– impactul – economia care rămâne după ce proiectul s-a încheiat.
Primele trei sunt indicatori de administrare a programului. Ultimul este indicatorul dezvoltării.
În vara lui 2026 există în Gorj proiecte contractate, proiecte aflate în implementare și chiar apeluri încă deschise. În primăvară, autoritățile discutau explicit despre accelerarea implementării și despre evitarea riscului de dezangajare. De aceea nu este corect să luăm un procent general de „absorbție” al programului și să spunem că el reprezintă transformarea economică deja produsă în Gorj. Nu o reprezintă. Și poate că tocmai aici trebuie schimbată discuția.
Fondurile europene au nevoie de un ROI economic. Un euro european nu este un rezultat. Este capital. Iar capitalul trebuie evaluat prin ceea ce produce. Nu propun ca investiția publică să fie judecată doar prin profit financiar. Ar fi absurd. Un drum poate avea un randament economic enorm fără să producă profit direct. O rețea electrică la fel. Un program de formare poate produce un randament foarte bun dacă aduce oameni în locuri de muncă productive. Dar trebuie să măsurăm efectul. Pentru fiecare euro public investit în economia Gorjului ar trebui să știm: cât capital privat a atras; câtă valoare adăugată a creat; câte locuri de muncă sustenabile a generat; ce salarii au aceste locuri de muncă; ce investiții au continuat după terminarea grantului; și câtă activitate economică mai există la trei ani după închiderea finanțării. Atunci vom putea vorbi despre ROI economic.
Cel mai important indicator: capital privat atras pentru fiecare euro public. Dacă ar trebui ales un singur indicator pentru Programul pentru Tranziție Justă, acesta mi s-ar părea unul dintre cele mai relevante. Câți euro de capital privat generează un euro de capital public? Să presupunem că statul și Uniunea Europeană investesc 50 de milioane de euro într-o zonă industrială, în utilități și infrastructură. Dacă investițiile private care apar ulterior sunt de 20 de milioane, avem o problemă. Dacă sunt de 200 sau 300 de milioane, capitalul public a produs efect de multiplicare. Aceasta este adevărata funcție economică a fondurilor europene. Nu să țină locul capitalului privat. Ci să rezolve exact problemele pe care capitalul privat nu le poate rezolva singur și, prin aceasta, să îl atragă. Drumul. Rețeaua. Terenul. Reconversia unei platforme industriale. Pregătirea competențelor. Reducerea unui risc inițial. După aceea, economia trebuie să poată funcționa singură.
Pentru că grantul se termină. Aceasta este întrebarea pe care orice proiect de tranziție ar trebui să o primească înainte de aprobare: ce se întâmplă după finanțare? Firma mai investește? Locurile de muncă mai există? Parcul industrial are ocupanți? Centrul construit are utilizatori? Energia produsă are consumatori? Bugetul local poate susține mentenanța? Beneficiarul poate continua fără un nou grant? Dacă răspunsul este da, avem sustenabilitate economică. Dacă proiectul începe să se contracte imediat ce finanțarea se închide, atunci am finanțat durata unui program. Nu neapărat dezvoltarea. Aici România are nevoie de o schimbare de cultură. Am învățat să verificăm eligibilitatea. Trebuie să învățăm să verificăm și sustenabilitatea.
Drumul spre Craiova face parte din aceeași ecuație. Legătura de mare viteză dintre Craiova și Târgu Jiu poate fi una dintre investițiile care modifică fundamental competitivitatea Gorjului. Nu doar pentru transport. Un asemenea drum înseamnă acces la aeroport. La universități. La furnizori. La industria din Dolj. La coridoarele logistice. Și la un bazin mai mare de forță de muncă. O autostradă nu transportă numai marfă. Mărește bazinul de recrutare. Iar distanța economică nu se măsoară în kilometri. Se măsoară în minute și în euro. Dar și aici avem aceeași problemă a secvenței. Restructurarea locurilor de muncă se întâmplă acum. Infrastructura care poate face județul mai atractiv pentru următorul val de investiții produce efecte mai târziu. Dacă diferența este prea mare, oamenii umplu acel gol prin plecare.
Gorjul nu duce lipsă de programe. Duce lipsă de o comandă economică unică. Astăzi, diferite instituții se ocupă de energie, ocupare, formare, transport, fonduri europene și atragerea investițiilor. Fiecare poate funcționa corect în interiorul propriului mandat. Problema este că investitorul nu vede mandate. Vede un proiect. Are teren? Are energie? Are capacitate de racordare? Are oameni? Are drum? Are utilități? Primește autorizațiile la timp?
Dacă lipsește una dintre aceste componente, proiectul nu este „aproape funcțional”. Poate să nu existe deloc. De aceea, Gorjul are nevoie de management integrat al tranziției. Nu neapărat de o nouă instituție. Ci de o funcție reală de execuție. Cu un portofoliu de terenuri industriale. Capacități de racordare cunoscute. Calendarul infrastructurii. Harta competențelor. Investitorii aflați în discuție. Blocajele. Responsabilii. Termenele. Și indicatori economici publici. Într-o companie, o transformare de această dimensiune ar avea un PMO — un mecanism care urmărește dependențele dintre proiecte și intervine când una dintre ele blochează rezultatul final. Gorjul are nevoie de echivalentul economic al acestui mecanism.
Programul pentru Tranziție Justă nu trebuie să administreze declinul. Aici este, în fond, testul. Programul poate fi folosit în două moduri. Primul este defensiv. Compensăm efectele restructurării, finanțăm cursuri, sprijinim firme, instalăm capacități, construim proiecte și încercăm să reducem costul social al schimbării. Al doilea este ofensiv. Folosim capitalul european pentru a construi un nou avantaj competitiv înainte ca vechiul avantaj să dispară. Aceasta presupune o altă ordine. Investiție înaintea reconversiei. Cerere înaintea formării. Rețea și consum înaintea simplului MW instalat. Capital privat după capitalul public. Rezultat economic după absorbție.
Dacă facem lucrurile în această ordine, Programul pentru Tranziție Justă poate funcționa. Dacă le facem invers, putem încheia programul cu multe proiecte finalizate și prea puțină economie nouă. Aceasta este adevărata semnificație a metaforei cu carul înaintea boilor. Nu este o critică a necesității tranziției. Este o critică a secvenței. Pentru că înainte să formăm oamenii trebuie să știm cine îi angajează. Înainte să construim infrastructură de afaceri trebuie să știm ce tip de investiție vrem să facem posibilă. Înainte să numărăm MW trebuie să știm ce avantaj economic produc. Iar înainte să celebrăm absorbția trebuie să știm ce va rămâne după ea.
Gorjul nu are nevoie de o tranziție bine finanțată. Are nevoie de o tranziție care produce o economie capabilă să funcționeze după ce finanțarea s-a terminat. Altfel, vom fi pus în mișcare foarte bine carul. Doar că boii vor fi plecat deja.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
