Lumina de la capătul tunelului… s-a scumpit
A venit, în sfârșit, lumina! Nu vă bucurați prea tare. A venit numai în anunțurile ministeriale, în vorbele domnilor cu funcții și în acele răvașe oficiale în care ni se spune că totul este sub control. În case însă becul pâlpâie, contorul aleargă, iar cetățeanul, veșnicul vinovat de toate relele țării, se uită la chitanțe ca la necrolog. Ni s-a spus că energia se scumpește din pricina vremurilor… vremurile, pesemne, emit facturi.
Va e războiul, ba piața, ba seceta, ba frigul, ba căldura, ba străinătatea, ba împrejurările, ba conjunctura, ba încă o conjunctură pe care n-o înțelege nimeni, dar pe care toată lumea o plătește. Dacă mai ține mult, vom afla că și eclipsa este tarifată la kilowatt.
Poporul întreabă cu modestie: de ce?
I se răspunde doct: „situația este complexă”.
Aceasta este formula: când nu știi să lămurești un lucru simplu, îl declari complex, când nu știi să-l îndrepți, îl declari temporar, când durează ani de zile, îl declari structural. Iar când cetățeanul începe să-și piardă răbdarea, îl rogi să dea dovadă de responsabilitate. Responsabilitatea începe, firește, la el: să stingă becul, să închidă televizorul, să nu încălzească prea mult odaia, să nu mai gătească atât, să nu mai spele, să nu mai consume… să nu mai existe, dacă se poate! Instituțiile în schimb rămân perfect luminate, acolo nu se face economie, acolo lumina trebuie să ardă până dimineața ca să nu se împiedice nimeni de dosarele cu măsuri pentru reducerea consumului. E nevoie, desigur, de multă lumină pentru a redacta un plan de economisire a luminii.
Așa se conduce o țară! Cu becul aprins în sala de ședințe și cu lumina stinsă în apartamentul contribuabilului.
Dar… să nu fim nedrepți! Ni s-a promis că există lumină la capătul tunelului… Și iată că există! Numai că, între timp, s-a scumpit. Probabil că și tunelul are accize. Ne apropiem de ea cu pași mărunți, plătind fiecare pas: plătim când intrăm în tunel, plătim cât mergem prin tunel și, dacă vom ieși vreodată, nu este exclus să primim o taxă pentru aerul de la capătul lui.
„Investiții!” ni se spune, ce cuvânt frumos!, investiții în viitor. Viitorul este întotdeauna splendid, mai ales când nota de plată este prezentă. Ni se desenează grafice colorate, curbe ascendente, săgeți, procente, perspective, strategii… parcă țara ar fi un mare birou de contabilitate în care prosperitatea se obține prin împărțirea în tabele. Numai că omul de la etajul patru nu locuiește în grafic, locuiește într-un apartament în care frigiderul merge, caloriferul merge, aragazul merge, contorul merge și salariul… stă… salariul, spre deosebire de energie are o vocație pentru nemișcare.
A devenit o artă să explici săracului de ce este bine să plătească mai mult, i se vorbește de piața liberă, atât de liberă, încât aleargă nestingherită prin buzunarele noastre. Ni se vorbește de concurență… concurența pare să fie o doamnă foarte discretă, nu se arată nimănui. Ni se vorbește despre eficiență, desigur, eficiența este aceea prin care cetățeanul primește aceeași lumină, dar plătește mai mult. Dacă aceasta este eficiența, atunci falimentul trebuie să fie o formă superioară de prosperitate.
Totuși să fim optimiști! Am trecut prin multe… prin crize, reforme, restructurări, liberalizări, plafonări, compensări și alte asemenea operații delicate, executate întotdeauna pe viu, cu contribuabilul drept pacient și cu nota de plată însoțind externarea.
Am supraviețuit. Mai supraviețuim și acum. Românul poate îndura aproape orice, cu condiția să i se spună că este spre binele lui.
I s-a spus să strângă cureaua. A strâns-o! Acum i se spune că trebuie să stingă lumina. O va stinge! Nu pentru că a devenit gospodar, ci pentru că, la prețul acesta, becul începe să fie un lux boieresc.
Va sta în întuneric și va contempla marele progres energetic al patriei.
Bu cred că va înțelege ultima lecție: nu ni s-a stins lumina fiindcă n-ar exista energie, ci pentru că între producător, negustor, stat, birou, lumina a uitat pe unde trebuie să ajungă la om.
Dar nu-i nimic! La capătul tunelului este lumină. Ni se garantează. Numai să avem grijă să nu aprindem prea multe becuri până ajungem acolo.
Căci, după cum merg lucrurile, s-ar putea ca lumina de la capătul tunelului să fie singura pe care ne-o mai permitem.
Și, bineînțeles, să vină factura!
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
