România nu este perfectă. Dar este a mea.
Munții Făgărașului / magazincritic.ro
„Chiar dacă nu este cum vreau eu, iubesc România!”, în aceste cuvinte se ascunde una dintre cele mai grele definiții ale iubirii de țară, căci este lesne să iubești ceea ce te încântă, să fii mândru când lucrurile merg bine, când lumea ne laudă, când izbânda ne pune tricolorul pe umeri. Greul începe atunci când țara pe care o iubești te dezamăgește, când vezi nedreptatea, nepăsarea, sărăcia, gâlceava fără sfârșit, oamenii plecând cu sufletul strâns peste hotare, atunci se vede dacă iubirea noastră pentru România a fost numai o vorbă frumoasă sau dacă este cu adevărat o legătură sufletească.
Eu cred că România trebuie iubită nu numai când este pe plac, trebuie iubită și atunci când ne mâhnește.
Nu spun că România este fără de greșeală! România este o țară cu lumini și umbre, cu izbânzi și rătăciri, cu oameni minunați și cu oameni care ne încearcă răbdarea, este o țară în care dreptatea se lasă așteptată, iar vrednicia nu este întotdeauna răsplătită.
O țară este acasă, iar casa, oricât de dragă ne-ar fi, nu este întotdeauna fără de cusur: mai are un zid crăpat, mai scârțâie o ușă… mai sunt lucruri care trebuie îndreptate, dar în casa aceea s-au auzit întâia dată pașii noștri, acolo ne-a strigat mama pe nume, acolo ne-am ridicat după ce am căzut. Așa este și România! Nu este perfectă, dar este a mea!
Este pământul în care odihnesc osemintele celor dinaintea noastră și cântecul pe care l-am auzit fără să-l învăț, pentru că îl purtam undeva, în adâncul ființei. Și este… dorul… Și cum ai putea să nu iubești locul în care toate acestea au devenit parte din tine?
Aceasta este deosebirea dintre patriotism și o simplă declarație de mândrie: patriotismul nu înseamnă să închizi ochii asupra greșelilor țării tale, ci să le vezi și să nu încetezi a-i dori binele.
Mai greu este să spui: „România mă dezamăgește, dar nu mă desprind de ea”. Fiindcă eu nu vreau să iubesc o închipuire, vreau să iubesc România cea adevărată, cu toate rănile ei, cu neputințele ei… O iubesc chiar și atunci când mă doare! Mai ales atunci! Nu vreau o Românie despre care să ni se spună că este perfectă, vreau o Românie care să fie mai dreaptă și mai demnă.
Și pentru aceasta trebuie să avem curajul de a spune adevărul despre ea, să recunoaștem unde am greșit, să nu mai socotim critica drept trădare.
România nu este numai ce fac cei care o conduc, România suntem și noi! România nu este o idee abstractă! România are chipuri, are lacrimi… are viitor. Nu trebuie să cerem României să fie perfectă pentru a o iubi, trebuie mai întâi să fim noi vrednici de ea. Să nu mai așteptăm mereu ca țara să facă ceva pentru noi fără să ne întrebăm ce facem noi pentru țară. Să nu ne vindem conștiința pentru un folos mărunt, să nu trecem nepăsători pe lângă durerea aproapelui!
Când spun „Chiar dacă nu este cum vreau eu, iubesc România”, nu spun că mă mulțumesc cu puțin, dimpotrivă. O iubesc pentru că vreau să fie mai bună, o iubesc suficient de mult încât să nu-i ascund slăbiciunile, o iubesc suficient de mult încât să mă doară când o văd rănită… o iubesc pentru că unele iubiri nu se negociază, sunt iubiri care rămân.
Așa este pentru mine iubirea pentru România! Nu pentru că este perfectă, ci pentru că este a mea! Cu tot ce a fost, cu tot ce este și cu tot ceea ce încă poate deveni!
Dacă România va fi mai dreaptă și mai demnă, mă voi bucura; dacă mă va dezamăgi, mă va durea…
DAR NU VOI ÎNCETA SĂ O IUBESC!
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
