Treapta Inimii, cea de sus

M-am frământat un timp înainte de a decide să continui. Au trecut câteva zile în care am tăcut. Am călătorit departe, într-un loc cu multă liniște, așa cum fiecare ar trebui să aibă pentru inima lui însetată. S-au scurs nori pe cer și, într-o noapte despletită, s-a prăbușit o ploaie mare peste nisipul acela, trezindu-mă cu psalmul pe buze, pleacă Doamne urechea Ta și mă auzi, că sărac și necăjit sunt eu. Acasă am o perniță, primită în dar, cu un Rumi dansând rotitor la marginea deșertului, beat de dragoste și beat de Dumnezeu. Când sunt acasă, dorm cu deșertul pernă și cu sunetele iubirii în urechea mea bătrână. Când nu sunt acasă sunt în deșert. Și deșertul are gustul Domnului.
În noaptea aceea cu ploaie nefirească, în cortul mirosind a piele udă, ca un Cocoșilă care bea cer negru în loc de tutun, ghemuit în tăcerea absolută a ploii (nu foșnea nimic, apa cădea mută peste o întindere fără orizonturi, într-o liniște absurdă, de parcă cineva ar fi trecut tot momentul pe mute, de parcă aș fi fost într-un film în spatele căruia cineva, la butoane, îmi mișca respirația ca pe pasăre ținută în căușul palmei), în noaptea aceea, zic, mi s-au dezlegat mințile și toate versetele preferate din psalmi s-au aliniat cuminți pe limba mea, curgând limpede.
Treapta inimii. Cea de-a treia treaptă a rugăciunii.
Mă încearcă un fior de teamă vorbind despre asta, ca atunci când știi că există riscul real, rezonabil, ca îmbrăcând în cuvinte o zvâcnire de inimă, să dispară taina ei dulce. Dar o să o fac, ca să las închisă rostogolirea mărturisirii mele.
Uneori vine repede, când te aștepți mai puțin. E liniște în jurul tău sau nu, se poate întâmpla într-un avion, în timp ce vecinul răscolește plictisit un bookreader și stewardesa strânge ambalajele de la sandviciurile seci. Tu deschizi oftând Psaltirea să-ți îndeplinești rostuirea, întâi vin buzele și șoptesc mărunt cuvintele, clare, limpezi ca un cer după o ploaie mare, spre surprinderea ta te trezești cu mintea îngenunchiind lângă buze, ești pe treapta a doua și te umple o lumină cețoasă, și apoi, deodată, lumina cețoasă se umple de ea însăși, ea devine lumină fără de ceață și ți se deschide inima ca o copertă de carte și cazi într-o fericire cum alta, pe pământ, nu mai există.
Ar trebui să mă opresc aici, rușinat de mărturisirea mea. Mi-e teamă că după ce am făcut-o, să nu se închidă Psaltirea și să rămân pe dinafara ei, rostind-o pe de rost. Pe de dinafara ei. Recitator de cuvinte frumoase, cum atâția sunt, cum eu însumi sunt, de cele mai multe ori.
Dar trebuie să mai adaug ceva. Când ești pe treapta inimii se întâmplă ceva tulburător, sufletul tău, ținut sus de buze și de mintea ta limpezită, se face ca o cupă de cleștar și curg în tine toți cei din jur, vii și morți, toți oamenii pe care îi iubești și pe care ai încetat să-i urăști; până și plictisitul de lângă tine, care citește sictirit ceva pe cartea fără pagini, până și stewardesa cu zâmbetul ei de celofan, până și pilotul care habar nu are ce i se întâmplă, toată lumea asta pe care o știi și nu o știi, care a trăit și a murit, toți ai tăi iubiți și neuitați, toți vin în genunchi lângă tine și pe toți îi umpli de lumina cea fără de ceață.
După ce ai pășit prima oară pe treapta inimii, nu va mai fi la fel nimic. N-ai murit să ajungi în cer, dar o parte din cer a înviat în pieptul tău și ți s-a umplut cărarea din lăuntrul tău de pașii Desculțului.
Acum știi încotro. Acum știi.

Crin-Triandafil Theodorescu

MAGAZIN CRITIC – Nihil Sine Deo / Știri ALESE cu GRIJĂ de suflet