Regimul parlamentar, cea mai proastă alegere a românilor după 1989!
Parlamentul României
V-aș ruga să citiți cu mare atenție înainte de a judeca titlul articolului, ținând cont și de contextul istoric în momentul scrierii lui de către autor. Să nu uităm că blamarea acestui regim politic venea într-o perioadă în care pericolul instalării acestuia era pe departe posibil. El poate constitui pentru noua clasă politică un reper în noile proiecte politice pentru țară, dacă mai poate fi vorba de reformarea politicii interne… (Ioan Constantinescu)
«În regimul parlamentar, în care se produce jocul partidelor, conducătorul prezumat e un for arbitral: parlamentul. Adică, nu există conducător de drept. Conducător de fapt este cel care reușește să se impuie acestui for, captând, seducând, amenințând sau constrângând pe aleșii națiunii.
Organele de informație a celui ce conduce sunt, în acest regim, tribuna parlamentului, culisele lui și presa, în care-și poate afla ecou orice nemulțumire sau dorință a opinei publice.
Organul de execuție e aparatul administrativ. De aceea, conducătorul partidului de la putere trebuie să se informeze, stabilind cel mai mare număr de contacte personale cu culisele adunării și presa și fiind continuu atent la ce se spune la tribună. Iar pentru a fi sigur de administrație, el trebuie s-o umple cu oameni singuri, așa-zișii: «noi și cu ai noștri». Regimul acesta, realizat mai ales în Apus, nu a funcționat la noi niciodată pe deplin, decât, poate, înainte de război, pe vremea colegiilor censitare. După război, prin jocul primei de 40% oferită guvernului, primă care permitea să obțină majorități în parlament oricui ar fi dobândit 40% din voturi, precum și prin faptul – dovedit statisticește – că zestre guvernamentală însuma circa 35% din totalul voturilor s-a- ntâmplat ca jocul forțelor politice să nu se mai echilibreze în incintă, ci în afara ei. Arbitrajul se mutase dincolo, la Palat. Într-un asemenea sistem, era suficient ca un partid să dispună numai de 5% voturi proprii și să fie chemat de Rege la putere, cu încuviințarea de a face alegeri, pentru a obține cu siguranță, în parlament, majorități de așa natură, încât – în afară unor împrejurări cu totul anormale – ca acela petrecut în iarna anului 1937 – guvernul să nu mai poată fi pus în dificultate, în fața organului presupus suveran. Pe acest regim a trăit România cea mai mare parte a timpului dintre cele două războaie, și așa se explică de ce, în acest timp, toate guvernele au căzut la Palat, și în parlament nici unul. De aci și sensul expresiei prin care Nicolae Iorga, acest minunat plasticizator verbal al lucrurilor, a concretizat urzelala intrigilor de culise, ale Camarilei prin cuvintele: «fierbe cazanul Satanei». Și, tot de aci, presa a concretizat expresia cu care, la rândul ei, căderea de la putere, din senin, în plin entuziasm al majorităților parlamentare, prin prezentarea de la Palat a unui decret de desemnare a succesorului – prin termenul bine știut «cărămida»! Așa se face că, atunci când, în țările cu regim parlamentar efectiv, arbitrii de fapt ai situației politice sunt Președinții Comisiilor Parlamentare, la noi, aceste mărimi erau numai niște decoruri. Arbitrul de fapt era Regele și mai ales majordomul său, în speță, Ionel Brătianu, care îl avea în mână prin cumnatul său, prințul Știrbey.
Acest sistem, prin care partidul poltic care a reclamat pentru țară sufragiul universal, i-a escamontat substanța, Nae Ionescu l-a numit, «regimul dictaturii personale cu formă Parlamentară, a lui I.C. Brătianu»”. Și l-a combătut din toate puterile. În primul rând, pentru nesinceritate. Și apoi, pentru tot ce presupunea aceasta (…)»*
*Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, Editura Eikon, p. 50-51
______________________________________________________________________________________________________
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de facebook