Cronica unei indignări anunțate (PAMFLET)

Voi povesti în cele ce urmează întâmplări petrecute cu amicul meu republican… îi voi spune „republican de cafenea”. Mă binedispune întotdeauna, așa că m-am gândit să împărtășesc cu dumneavoastră… poate vă veți amuza… poate vă veți irita… poate veți reflecta…

Amicul meu, înalt funcționar cu ștampilă, e un cetățean care nu trăiește din convingeri, ci din… spasme. Fără doar și poate, ajungem să discutăm despre Monarhie, și atunci îl apucă o indignare atât de metodică, încât aș zice că și-a pus ceasul să sune exact la ora revoltei.
Este un apostol al ofensei permanente, un om care poartă drapelul infaibilității personale. Dacă i-aș spune că plouă ar cere numaidecât o comisie de anchetă… dacă i-aș arăta soarele, ar protesta pe motiv că favorizează umbrele.
Închipuiți-vă numai nenorocirea lui: să afle că există un grup de oameni care văd în Coroană o Instituție… ce cataclism intectual…!!! Parcă îl și văd cum își scoate din dulap indignarea călcată la dungă și pornește să-mi țină lecții despre progres, ca și cum progresul este o pălărie brevetată de dânsul.
Mă uit la el și nu mă pot hotărî dacă e comic ori tragic…are alura unui procuror al absolutului și argumentele unui precupeț certat cu cântarul. Fiecare frază începe cu un verdict și se sfârșește cu o exclamație… între ele nu încape nici o idee.
A descoperit el cu mintea lui, cu eroism de cafenea, că orice om care pomenește Monarhia trebuie musai să fie retrograd, reacționar și, pe cât se poate, vinovat de toate necazurile lumii. Recunosc, are o logică tare sprintenă.
Dar nimic nu întrece virtuozitatea cu care își confecționează adversari imaginari! Combate vehement fraze pe care nimeni nu le-a rostit… răstoarnă argumente pe care nimeni nu le-a adus și triumfă asupra unor sperietori făcute din paie ideologice.
Critica lui moralizatoare ar fi înduioșătoare dacă n-ar fi atât de zgomotoasă. Își umflă pieptul cu aerul omului care a salvat civilizația de un compliment adresat trecutului.
Și totuși, are o mare calitate: este previzibil! Cum apare o discuție serioasă ,sosește cu trompeta indignării. Cum îndrăznesc să nu-i împărtășesc reflexele, se înființează cu inventarul complet al etichetelor. Când îi demonstrez că îi lipsesc argumentele, epitetele infloresc ca buruienile pe ogorul părăsit.
Sincer, nu pot decât să-i mulțumesc. Ce m-aș face fără asemenea furnizor de ridicol?!? Își ia atât de în serios propriile grimase, încât sfârșește prin a caricaturiza exact cauza pe care pretinde că o apără.

Așa se scrie, zi după zi, cronica unei indignări anunțate: aceea a oamenilor care confundă certitudinea cu încăpățânarea. Intră în arenă convinși că vor răpune o idee și ies din ea învinși de propria lor emfază.
Îmi privesc amicul cu aceeași răceală cu care privesc toate modelele de suficiență omenească:îl las să vorbească până obosește și apoi îmi văd mai departe de drum…

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo