Dialog imposibil (PAMFLET)

Mă aflu în fața unui dubiu pretențios… fiindcă știm cu toții că sunt pe lumea asta oameni cu care poți polemiza… cu unii chiar te poți certa în chip folositor. Schimbi argumente, citezi fapte, răsfoiești cronici, întorci pagini de istorie și, la sfârșit, fiecare pleacă acasă ceva mai bogat în idei.

Și mai există antimonarhistul…!!!
Acesta nu vine la discuție, ci la demolare. Nu-l interesează ce s-a petrecut în realitate, ci ce și-a închipuit dânsul că s-ar fi putut petrece dacă realitatea ar fi avut bunul simț să-i confirme prejudecățile.
-Monarhia este depășită! exclamă el, cu solemnitatea unui profesor care tocmai a descoperit apa caldă.
-După ce criteriu?
-După criteriul… modernității.
Îl întrebi ce înseamnă modernitatea.
Se încruntă.
Își drege glasul.
Se uită în jur, poate găsește răspunsul lipit pe vreun perete.
Nu găsește nimic.
Și atunci rostește cu aerul unui oracol răgușit:
-Așa e peste tot!
Această misterioasă împărăție „Peste Tot ” pare să fie singura lui bibliotecă.
Dacă îi amintești că numeroase Monarhii Constituționale sunt printre cele mai stabile și prospere state ale lumii, te privește ca pe un individ care tocmai a susținut că pământul se învârte.
Nu-l impresionează faptele.
Faptele au prostul obicei să contrazică sloganurile.
Antimonarhistul de profesie nu citește istoria. O suspectează.
Istoricii îi sunt antipatici pentru că insistă asupra documentelor, iar documentele au această nesuferită tendință de a nu confirma mitologiile de cafenea.
În schimb, el posedă o memorie selectivă admirabilă.
Ține minte toate greșelile unui Rege.
Uită toate izbânzile unei dinastii.
Ține minte toate zvonurile.
Uită toate tratatele.
Ține minte anecdotele
Uită arhivele.
Este, într-un cuvânt, un contabil al fleacurilor și un falit al perspectivei.
Îl întrebi:
-Dacă un șef de stat este ales politic și dezbină jumătate din țară, este bine?
–Foarte democratic!
-Dacă un Monarh arbitrează și nu participă la competiția partidelor?
-Inacceptabil!
Logica lor seamănă cu umbrela uitată în casă: știe că există, dar nu o folosește când plouă.
Mai are o însușire rară.
Confundă ironia cu argumentul.
Ridică din umeri și crede că a demonstrat ceva.
Zâmbește superior și socotește că a răsturnat secole de constituționalism.
Îl aseamăn cu un cocoș care, cântând în zori, își închipuie că soarele răsare din politețe față de glasul său.
Nu există dialog imposibil din pricina Monarhiei.
Există dialog imposibil din pricina omului care și-a încuiat mintea pe dinăuntru și a aruncat cheia în fântâna prejudecăților.
Când argumentele se izbesc de asemenea porți ferecate, produc ecoul propriei răbdări.
În fața unui asemenea adversar, nu mai rămâne decât vechea politețe românească: îți ridici pălăria, îi urezi de sănătate și îl lași să meargă înainte, convins că a învins, în vreme ce poartă sub braț o victorie de carton și o bibliotecă de lozinci.

Alina Bănățeanu