Elena Văcărescu – femeia pe care România a alungat-o, iar lumea a învățat să o admire
Uneori, istoria nu este nedreaptă pentru că uită oamenii mari, ci este nedreaptă pentru că îi recunoaște prea târziu. Elena Văcărescu este unul dintre oamenii în fața căruia istoria nu va reuși vreodată să obțină grațiere… nici măcar post-mortem. Altfel spus, vorbim despre o femeie cu o inteligență care incomoda, cu un talent care depășea granițele țării și cu o inimă care a plătit prețul unei iubiri imposibile.
Trebuie să precizăm de la început că Elena s-a născut într-o familie care purta cultura în sânge. Descendentă a Văcăreștilor, ea chiar a crescut printre cărți, idei și povești, într-o vreme în care femeilor li se permitea să fie educate, dar nu și ascultate. Din fericire, Parisul avea pe atunci alte viziuni (aveau, pentru vremea respectivă, ceea ce noi, azi, definim modern prin open-mindedness) și i-a deschis porțile cunoașterii. A studiat literatura, filosofia și estetica, iar poezia i-a devenit limba sufletului. Primul ei volum, publicat în limba franceză, a fost premiat de Academia Franceză, iar aceasta era doar o performanță care avea să fie incipitul unei cariere impresionante.
Întoarsă în România, a intrat în cercul Reginei Elisabeta, devenind domnișoară de onoare și una dintre cele mai apropiate persoane ale suveranei. Era cultivată, elegantă și avea acel farmec discret al oamenilor care nu încearcă să impresioneze, ci pur și simplu luminează încăperea în care intră. Acolo l-a cunoscut pe principele moștenitor Ferdinand…
Între cei doi nu s-a născut un capriciu de curte, ci o iubire adevărată și chiar s-au logodit în taină, convinși că sentimentele pot învinge regulile… dar istoria nu are întotdeauna răbdare cu oamenii care iubesc. Constituția României interzicea moștenitorului coroanei să se unească prin căsătorie cu o româncă, iar mariajul ar fi provocat o ditamai criza dinastică, o sfidare, o „trădare” colosală (asta fără să conteze vreodată cine era trădat și cine trădător). Dragostea lor a devenit, peste noapte, o problemă de stat, iar sângele autohton o interdicție mizerabilă și o menghină politică.
Ce s-a întâmplat mai departe? Nimic cu happy end, nicio onoare, niciun curaj, nicio luptă pentru valoare.
Ferdinand a ales coroana, iar Elena a luat de mână demnitatea.
Nu sună bine, așa-i? N-a zis nimeni totuși că adevărul istoric ar fi și frumos, dar rămâne ADEVĂR.
El și-a păstrat statutul, moștenirea, tronul, iar ea nu și-a negociat iubirea și nici nu a cerut îndurare, din contră, a plecat la Paris cu o rană pe care nu a încercat niciodată să o ascundă. Exilul ei nu a fost doar geografic, iar în asta ne constă lașitatea istorică pentru că, dincolo de puterea și dinastia regală, a fost exilul unei femei care și-a pierdut țara tocmai pentru că se născuse româncă. Și de aici, ironia ne este aproape dureroasă: dacă ar fi fost prințesă străină, ar fi devenit regină dar, fiind româncă, a fost obligată să plece fix din… România.
Povestea continuă… Parisul, care pentru mulți era doar capitala Franței, pentru Elena a devenit patria pe care destinul i-a împrumutat-o. Acolo nu s-a lăsat învinsă de amărăciunea pe care sigur o simțea în creier, în suflet și pe limbă, ci și-a construit un nume în lumea literară franceză, a deschis un salon frecventat de unele dintre cele mai strălucite minți ale epocii și a continuat să scrie despre România cu aceeași nostalgie cu care alții scriu despre prima iubire. A tradus literatura română, a făcut cunoscute tradițiile și cultura unei țări care, paradoxal, o izgonise într-un mod grotesc și „jegos” (acesta fiind un cuvânt nu tocmai adecvat pentru istorie și limbaj jurnalistic, dar care descrie atât de bine situația).
După Primul Război Mondial, vocea ei a căpătat și greutate diplomatică în sensul în care a făcut parte din delegația României la Conferința de Pace de la Paris, apoi a reprezentat țara la Societatea Națiunilor. Într-o epocă în care femeile abia începeau să fie acceptate în spațiul public, Elena Văcărescu vorbea despre România în cele mai importante cercuri diplomatice ale lumii și Nicolae Iorga avea să o numească, pe bună dreptate, „ambasadoarea sufletului românesc”.
În 1925 a devenit prima femeie aleasă membră de onoare a Academiei Române. Era o recunoaștere pe care o merita de mult, dar care purta și gustul unei „reparații” întârziate. România începea, în sfârșit, să înțeleagă valoarea femeii pe care, cu decenii înainte, o sacrificase în numele interesului de stat.
Despre Ferdinand s-a spus că și-a făcut datoria și probabil că este adevărat, dar există datorii care lasă în urmă oameni frânți și eticheta de lașitate. Elena nu s-a căsătorit niciodată. A rămas fidelă unei iubiri pe care timpul n-a reușit să o șteargă, ci doar să o transforme într-o tăcere elegantă.
Vedem că unele povești nu se termină cu un final fericit, ci se termină cu o viață întreagă purtată ca o scrisoare pe care destinatarul n-o va mai deschide vreodată.
Elena Văcărescu a murit la Paris în 1947… departe de țara pentru care a scris, a luptat și pe care a reprezentat-o cu o loialitate pe care România nu i-a răsplătit-o la timp. Abia mai târziu s-a întors acasă, dar asta odată cu osemintele sale, ca și cum istoria ar fi încercat, prea târziu, să-și ceară iertare.
Poate că Elena Văcărescu n-a purtat niciodată o coroană, dar există oameni care domnesc prin ceea ce lasă în urmă, nu prin ceea ce poartă pe frunte, iar ea a rămas una dintre cele mai strălucite conștiințe ale culturii române, femeia care a pierdut un tron, dar a câștigat ceva infinit mai greu de obținut: respectul istoriei.
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
