Manual de monarhofobie(PAMFLET)

Am descoperit o boală a vremurilor noastre, mai încăpățânată decât reumatismul și mai zgomotoasă decât fanfara electorală: se numește „monarhofobie”. Nu doare trupul, ci judecata. Nu atacă inima, ci memoria. Și, odată instalată, îl face pe pacient să creadă că istoria începe odată cu propria-i părere.

Monarhofobul este un personaj vrednic de muzeul curiozităților naționale. Îl recunoști dintr-o mie! Se incruntă solemn când aude cuvântul „Coroană”, de parcă ar fi întâlnit balaurul din basme. Nu citește izvoare, fiindcă izvoarele au prostul obicei de a spune adevărul. Preferă ecoul cafenelei și șoapta tribunei improvizate, unde orice slogan ține loc de argument și orice prejudecată se proclamă filosofie de stat.
Pentru dânsul, istoria este asemenea unui dulap vechi: deschide doar sertarul care-i convine, iar pe celelalte le declară inutile. Dacă un fapt îl încurcă, cu atât mai rău pentru fapt. Dacă un document îl contrazice, cu atât mai rău pentru document. Adevărul trebuie disciplinat, trecut prin cenzura orgoliului și silit să salute doctrina de serviciu.
Vai de Coroană! Câte n-a pătimit din pricina acestor cavaleri ai indignării permanente… A fost acuzată de toate nenorocirile pământului, de parcă seceta, grindina și eclipsa de lună ar fi fost decretate prin înalt decret regal. Dacă mâine li s-ar acri laptele în ulcior, ar găsi numaidecât un vinovat în cronica domniilor de odinioară.
Acești apostoli ai certitudinii fără lectură au un talent neobișnuit: pot condamna un secol întreg după trei fraze culese de pe la colțurile internetului și două lozinci moștenite din praful propagandei. Îi vezi vorbind cu emfaza judecătorului suprem, dar când îi întrebi ce au citit, începe tusea ideologică și se schimbă vorba.
Nu-i tulbură ignoranța… ba chiar îi liniștește. Omul care nu știe are măcar modestia îndoielii. Monarhofobul, dimpotrivă, nu știe și tocmai de aceea este absolut sigur. El nu cercetează, ci proclamă. Nu întreabă, ci sentențiază. Nu cugetă, ci execută, cu o disciplină vrednică de o cauză mai bună.
O! Și câtă morgă! Câtă înfumurare! Își poartă convingerile ca pe niște decorații câștigate în războaie pe care nu le-a purtat niciodată. Se declară apărătorul democrației, dar tresare nervos când cineva îndrăznește să aibă o altă opinie. Libertatea, în viziunea sa, este un privilegiu rezervat exclusiv celor care-i aprobă prejudecățile.
Dar istoria are un cusur pe care propagandiștii nu l-au putut îndrepta niciodată: are memorie. Nu poate fi huiduită până își schimbă mărturia și nici intimidată până își retractează faptele. Ea își vede de drum, rece și neînduplecată, lăsând generațiile să se certe cu dânsa. Iar cei care se încumetă să-i întoarcă spatele sfârșesc, mai devreme ori mai târziu, întorcându-se împotriva propriilor iluzii.
Așadar, dragi monarhofobi, continuați-vă războiul cu umbrele! Agitați-vă săbiile de carton împotriva unei Coroane pe care o socotiți primejdioasă chiar și atunci când există doar în paginile istoriei! Înfierați trecutul fără să-l cunoașteți și condamnați-l fără să-l fi ascultat! Numai să nu vă mirați că, la sfârșitul reprezentației, publicul pleacă acasă cu un singur verdict: nu istoria a fost înfrântă, ci bunul-simț.
Fiindcă istoria poate fi ignorată, ponegrită ori caricaturizată, dar nu poate fi învinsă de vorbe goale. Iar cel care se ceartă cu adevărul are un singur privilegiu: acela că a pierdut fără drept de apel.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează