Marea iluzie electorală
În țara asta alegerile au ajuns un soi de bâlci național, unde norodul vine cu nădejdea în traistă și pleacă doar cu praful de pe opinci. Din patru în patru ani, aceeași dandana, aceeași tărășenie, aceeași horă a făgăduielilor deșarte.
Începe alaiul! Se spală pe obraz până și cei care ieri-alaltăieri aveau obrazul mai gros decât scoarța stejarului, se încing în vorbe meșteșugite, își trag straie de oameni cuminți și se dau drept izbăvitorii neamului: unul jură că va face din tânțar armăsar, altul că va muta munții din loc, iar al treilea făgăduiește că va scoate apă și din piatră seacă. Și, culmea, se găsesc destui care cască gura și înghit gogoașa pe nemestecate.
Votul? Ei,votul a ajuns o liturghie ciudată, unde credinciosul se închină la icoane zugrăvite în pripă și, după ce aprinde lumânarea speranței, se trezește că altarul era de mucava. Buletinul de vot nu mai este unealta cetățeanului slobod, ci biletul de intrare într-un spectacol de păcăleală, unde singurul lucru sigur este că păcălitul plătește întotdeauna.
Și ce măreață este memoria alegătorului! Atât de scurtă, încât ai zice că-i ținută cu chirie: acum îl suduie pe câte unul de-i sar fulgii, acum îl îmbrățișează cu aceeași osârdie, numai fiindcă și-a schimbat cravata, și-a lustruit pantofii și și-a tocmit un meșter al vorbelor care să-i spoiască biografia.
Viața politică s-a făcut un iarmaroc fără sfârșit… Fiecare se bate cu pumnii în piept că numai el știe drumul drept, iar, când pune mâna pe cârmă, începe să învârtă corabia ca pe titirez, de amețește tot echipajul. Între timp, omul de rând își vede de necazuri, își socotește bănuții, își cârpește nădejdile și privește la la marele spectacol ca vițelul la poarta nouă, întrebâdu-se unde s-a rătăcit făgăduiala de ieri.
Nu lipsesc nici schimbătorii de steaguri, acei saltimbanci ai politicii care își schimbă tabăra cu iuțeala șopârlei fugărite de bâtă: azi sunt într-o ogradă, mâine în alta, poimâine jură că n-au fost niciodată acolo unde i-a văzut tot satul. Au coloana vertebrală din răchită și convingerile din plastilină: bătea vântul dinspre miazăzi, erau sudici… se întorcea vântul spre miazănoapte, deveneau nordici din tată în fiu.
Noi? Noi… ne așezăm cuminți la rând, ca și cum am merge la împărțit dreptate, nu la împărțit iluzii. Punem ștampila cu gravitatea omului care crede că ține viitorul între degete și, peste puțină vreme, aflăm că viitorul și-a luat concediu fără plată.
Marea ispravă a acestei comedii nu este că unii făgăduiesc fără măsură…oameni care vând himere au fost și vor mai fi… isprava este că, după atâtea reprezentații, sala tot aplaudă, deși decorul se clatină, actorii își încurcă replicile, iar regizorul schimbă doar afișul, nu și piesa.
Așa se învârte roata marii iluzii electorale: cu fanfară, cu vorbe poleite și cu nădejdi scoase la mezat… Cortina cadespectatorii pleacă bombănind… iar actorii…actorii își numără liniștiți aplauzele și…privilegiile! Până la următorul spectacol, când aceeași piesă se joacă din nou, cu alte afișe și aceleași năravuri, iar norodul este poftit, iarăși, să creadă că de data aceasta iepurele chiar va ieși din joben…
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
