Românii nu au abandonat cărțile, ci cărțile i-au părăsit pe mulți români
O carte nouă, în România, nu este, în esență, un obiect de lux, dar ajunge să fie simțită ca unul.
Asta nu se întâmplă pentru că ar costa „mult” în termeni absoluți, ci pentru că raportul dintre preț și viața reală a oamenilor este rupt. O carte de 50, 60 sau 80 de lei poate părea rezonabilă pe hârtie (acestea fiind prețuri pe care le întâlnim mai des), dar în momentul în care o pui lângă salarii, chirii, facturi, transport și hrana de zi cu zi, ea nu mai este un obiect cultural, ci devine o decizie. Și, de multe ori, este o decizie amânată, mai ales că există și cărți ale căror prețuri sunt de sute de lei.
Despre asta se vorbește rar… Da, știm cu toții că „nu se citește”, că lectura a devenit, pentru mulți, un consum secundar, ceva ce vine după tot ce este obligatoriu, după util, după urgent…
Știm și că România are una dintre cele mai mici piețe de carte din Uniunea Europeană, că tirajele sunt mici, librăriile sunt puține, iar obiceiul cumpărării de carte nu este încă solid în multe medii sociale. Dar discuția publică se oprește de obicei aici, ca și cum problema ar fi doar culturală: „nu avem obiceiul”, „nu ne place să citim”, „nu avem educație suficientă pentru lectură”.
Această explicație este comodă, dar incompletă pentru că ignoră un lucru esențial: mulți oameni nu își permit să cumpere cărți în mod constant (nu ocazional, ci constant), iar cultura, pentru a exista, are nevoie de continuitate, nu de gesturi rare.
Când o carte costă echivalentul unei mese în oraș sau al unei facturi, ea intră automat în competiție cu lucruri mai urgente. Nu vorbim Netflix sau de telefonul nou, ci de lucruri de bază. Și atunci? Atunci lectura nu mai este o alegere liberă, ci una filtrată de presiune economică.
Există aici un paradox dureros: cartea este adesea „ieftină” dacă ne uităm la producția ei, la traducere, la tipar, la muncă editorială, dar devine scumpă atunci când este raportată la piața pe care o servește pentru că acea piață este mică, fragilă și insuficient susținută.
Asta lovește direct în sistemul cultural. Nu spectaculos, nu vizibil imediat, ci lent, în librării mai goale decât ar trebui, în edituri care mizează pe titluri sigure, în traduceri care apar mai rar, în autori locali care ajung la public mult mai greu, în oameni care, la un moment dat, pur și simplu încetează să mai intre într-o librărie.
Și totuși, povestea nu este doar despre lipsuri, ci este și despre tăceri.
Se spune mult prea rar că accesul la cultură are o componentă economică sau că nu e suficient să „încurajăm lectura” dacă prețul de intrare rămâne ridicat în raport cu venitul mediu. Nu se îndrăznește să se afirme că nu e suficient să ne indignăm că nu se citește, dacă nu ne întrebăm cine își mai permite să citească în mod regulat.
În alte țări europene, cartea circulă mai mult nu doar pentru că există tradiție, ci și pentru că există infrastructură culturală mai densă: biblioteci mai bine finanțate, programe de lectură, achiziții publice consistente, discounturi reale și o piață mai mare, care reduce presiunea pe prețul final.
În România, povara rămâne mult mai mult pe individ, pe cititorul care „ar trebui” să își dorească… ca și cum dorința ar fi suficientă.
Culmea, dorința, fără acces, se stinge încet.
Poate că adevărata problemă nu este că „românii nu citesc”, ci că, pentru prea mulți, lectura a devenit un lux tăcut, acceptat fără să fie numit ca atare și care nu devine vreodată o prioritate publică.
Cărțile nu lipsesc. Ele există, se tipăresc, se traduc, se lansează. Problema este cât de departe ajung și câți oameni pot rămâne în contact constant cu ele fără să simtă că fac un sacrificiu financiar de fiecare dată.
Până când această discuție va fi purtată deschis, vom continua să vorbim despre „lipsa de lectură” ca despre o alegere personală când, în realitate, este și o chestiune de acces.
MAGAZIN CRITIC – NIHIL SINE DEO! Contează pe ȘTIRI ce contează
