Toleranța selectivă. Ultimul păcat respectabil.

Discutând, în diferite ocazii cu oamenii din mai multe medii sociale, am descoperit o categorie de „infractori” atât de primejdioasă încât nici Codul Penal n-a îndrăznit s-o prevadă: monarhiștii!, aceia care, printr-o îndrăzneală vecină cu nebunia, mărturisesc senin că au o simpatie pentru Coroană.

Printre aceștia mă număr și eu, recunosc! Mărturisesc fără apăsare și fără circumstanțe atenuante: sunt monarhistă, adică, după judecata tribunalului de cafenea și a academiei de birt, vinovată din oficiu.

De când am făcut această mărturisire, și au trecut mulți ani de atunci, am observat un fenomen de o admirabilă consecvență: oameni, care nu citesc o pagină pe an, au început să-mi explice istoria… unii, care se încurcă între două date din propriul buletin, au devenit subit profesori de constituționalism… cetățeni care mă privesc cu aerul chirurgului obligat să opereze un caz disperat:
-Aha! Monarhistă!
Tonul acesta are în el toată filosofia unei lumi care crede că eticheta ține loc de inteligență.
Din acel moment nu mai contează dacă vorbești despre educație, administrație, cultură sau bun simț, nu!, ești redusă la un singur cuvânt, pe care interlocutorul îl pronunță cu aceeași satisfacție cu care un copil descoperă că poate arăta cu degetul:
Monarhistă!
Vai, ce descoperire epocală!
Am aflat astfel că sunt retrogradă, ceea ce mă amuză peste măsură: într-o țară unde mulți confundă modernitatea cu vulgaritatea și lipsa de maniere, a fi numită retrogradă începe să semene suspect de mult cu un compliment.

Mai sunt acuzată că trăiesc în trecut… foarte probabil…
Prefer trecutul care știa să salute unei actualități fără maniere; prefer trecutul în care oamenii polemizau unei epoci în care victoria se măsoară în numărul semnelor exclamării; prefer trecutul care încă mai avea respect pentru cuvinte prezentului care le folosește drept proiectile…

Însă cea mai fermecătoare acuzație rămâne aceea că aș dori întoarcerea caleștilor și studiului la lumânare… Este uimitor câtă imaginație poate avea omul care n-a citit nici măcar ceea ce combate…

În această logică impecabilă, cine admiră arhitectura gotică, visează să locuiască într-o casă fără canalizare, iar cine ascultă Bach, cere desființarea electricității. Spiritul simplificator este întotdeauna foarte econom cu nuanțele, gândește în două sertare: ori ești cu noi, ori ești suspect. Dacă îndrăznesc să am o opinie care nu încape în lozincă, devin imediat exponat zoologic.
Am ajuns, așadar, o raritate demnă de muzeu!
Se apropie de mine cu aceeași curiozitate cu care privesc un papagal care recită în latină.
– Uitați-vă! Monarhistă! Încă respiră!
Respir, într-adevăr! Ba chiar râd… râd fiindcă insulta modernă și-a pierdut orice eleganță. Altădată adversarul îți compunea o satiră, astăzi îți lipește o etichetă și pleacă mulțumit de propria profunzime, este o economie intelectuală demnă de vremurile în care gândirea se livrează în porții instant.
Ceea ce îi irită cel mai tare nu este monarhismul meu, ci faptul că nu mă rușinez cu el.
Nu cer voie să gândesc.
Nu mă grăbesc să-mi cer scuze pentru opinie.
Nu mă declar „vindecată ” ca să primesc certificatul de respectabilitate emis de tribunalul improvizat al suficienței.
Ce imprudență!
În fond, dacă aș fi repetat toate clișeele la modă, aș fi fost imediat declarată femeie rezonabilă, lucidă și perfect adaptată vremurilor.
Cum însă persist în această vinovăție aristocratică de a avea convingeri fără autorizație, rămân sub observație. Dosarul meu este simplu:
Cap de acuzare: monarhistă.
Probe: citește.
Circumstanțe agravante: gândește.
Verdict: incorigibilă.
Accept sentința cu cea mai desăvârșită seninătate. Există vinovății infinit mai rușinoase decât aceea de a prefera decența.

În definitiv, dacă aceasta este vina mea, o port fără recurs.

Și, între noi fie vorba, într-o vreme în care atât de mulți se străduiesc cu disperare să semene unii cu alții, a rămâne vinovată de propria independență intelectuală este poate singurul privilegiu care nu poate fi confiscat.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo