Vitejia de cafenea a prigonitorilor de monarhiști

Trăim vremuri de mare îndrăzneală verbală și mică ispavă practică…și așa a răsărit o nouă specie de eroi civici: vânătorul de monarhiști. Îl recunoști lesne. Stă rezemat de tejgheaua cafenelei, cu privirea severă și mâna în buzunar, de parcă ar purta înăuntru destinul neamului, nu doar câțiva bănuți pentru o bragă.

Acest neobosit apărător al progresului universal nu pierde niciun prilej de a lua în tărbacă pe câte un monarhist. Dacă întâlnește unul, îl declară relicvă. Dacă întâlnește doi, îi proclamă conspirație. Dacă întâlnește trei, cere probabil mobilizarea generală a spiritului revoluționar.

Curajul său este de o natură rară și prețioasă: se manifestă exclusiv împotriva celor care nu-i răspund cu aceeași monedă. În fața unui adversar zdravăn și bine înfipt în argumente, viteazul nostru capătă deodată înțelepciunea cumpătării. Dar,când are în față un biet monarhist pașnic, atunci să te ții! Tună, fulgeră gesticulează și împrăștie epitete cu o generozitate demnă de un filantrop al mahalalei.

Nu ideile îl supără pe dânsul,ci simpla existență a celor care le poartă. Căci argumentul cere osteneală, lectură și oarecare disciplină a minții. Pe când batjocura se servește rece și fără pregătire prealabilă. Este produsul intelectual cel mai ieftin de pe piață.

Monarhistul ajunge astfel să fie înfățișat când ca un boier prăfuit coborât dintr-un portret îngălbenit, când ca un conspirator misterios care își petrece serile complotând între două partide de table. Nimeni nu știe exact ce face, dar toți sunt convinși că face ceva foarte suspect.

Închipuiți-vă dezamăgirea acestor cavaleri ai persiflării când descoperă că monarhiștii nu sunt nici stafii, nici mumii politice, ci oameni care, asemenea tuturor celorlalți, citesc, discută și își apără convingerile. O asemenea constatare este de natură să ruineze o întreagă industrie a caricaturii.

De altfel, există o regulă nescrisă a polemistului leneș: când nu poți răsturna ideea, răstoarnă omul. Când nu poți combate argumentul, combate mustața. Când nu poți răspunde logic, răspunde zgomotos. Este metoda care produce mult fum și puțină lumină,dar care are avantajul de a impresiona spectatorii grăbiți.

Așa se face că unii adversari ai monarhiștilor seamănă cu acei generali de operetă care cuceresc continente pe hartă și se rătăcesc la prima răscruce. Neînfricați în discurs, neputincioși în demonstrație,ei confundă adesea polemica cu huiduiala și spiritul critic cu obrăznicia.

Iar, dacă monarhistul îndrăznește să ceară o discuție civilizată, este privit ca un om care a venit cu umbrelă la o bătaie cu noroi. Ce lipsă de spirit combativ! Ce impolitețe față de tradițiile gălăgiei!

Dar….vremurile trec…modele politice vin și pleacă…iar zgomotul se stinge mai repede decât argumentul… Când se va așterne praful peste aceste mici războaie de cafenea, va rămâne poate o singură concluzie: cei care și-au apărat ideile cu vorbe au fost mai folositori decât cei care și-au apărat vorbele în locul ideilor.

Și astfel se încheie epopeea prigonitorului de monarhiști: un personaj foarte temut de mesele din cafenea și foarte puțin observat de istorie.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo!