Dacă Dumnezeu ar fi român, ne-ar înțelege toate lacrimile

Există popoare care și-au scris istoria în cărți de glorie și există popoare care au scris-o cu lacrimi. Românii par să fi cunoscut din plin ambele fețe ale destinului… Am învățat să zâmbim în necaz, să sperăm când motivele lipseau și să ne ridicăm de fiecare dată când viața ne-a pus la încercare. Poate de aceea, uneori, apare gândul tulburător și tandru în același timp: dacă Dumnezeu ar fi român, ne-ar înțelege toate lacrimile?!?…

Le-ar cunoaște rostul fără explicații. Ar ști ce înseamnă dorul care nu încape în cuvinte, așteptarea celor plecați departe și speranța incăpățânată a celor care cred că mâine va fi mai bun decât azi. Ar înțelege de ce plângem în tăcere și de ce, chiar și atunci când ne doare, găsim puterea să spunem: „…lasă, o scoatem noi la capăt „…

Poate… dacă Dumnezeu ar fi român… dar dacă ar putea vorbi limba sufletului românesc, ar recunoaște în fiecare lacrimă o poveste despre răbdare, iubire și supraviețuire. Iar în fiecare poveste ar descoperi un popor care, deși încercat de istorie, nu a încetat niciodată să spere.

Aceasta este povestea lacrimilor noastre și a puterii care se ascunde în spatele lor…
Dacă Dumnezeu ar fi român, cu siguranță nu și-ar așeza tronul pe culmile reci ale unei împărații de nori, ci undeva… pe o colină domoală, în lumina blândă a unui apus, privind peste sate cu turle albe și peste câmpuri care miros a pâine și a fân proaspăt cosit.

Ar fi un Dumnezeu tăcut, asemenea nouă, care nu vorbim mult despre suferință, ci o purtăm cu demnitate, ca pe o cruce moștenită din neam în neam. Ar cunoaște limba doinelor și ar înțelege lacrima ascunsă în colțul ochiului unei mame care își așteaptă fiul plecat. Ar ști rostul clopotului de duminică și ar asculta cu îngăduință rugăciunile șoptite la lumina unei candele.

Dacă Dumnezeu ar fi român, poate cerul ar avea culoarea iei cusute de mâinile bunicilor noastre, iar îngerii ar coborî peste lume cu pași moi, asemenea fetelor care vin de la izvor purtând pe umeri cumpăna destinului și în suflet o dragoste fără margini pentru pământul din care s-au născut.

Poate că El ar plânge atunci când vede case părăsite și porți închise, când bătrânii își numără singurătatea în ceasurile lungi ale serii, iar copiii învață dorul înainte de a învața viața. Ar plânge nu cu lacrimi dumnezeiești, ci cu acea tristețe gravă și reținută pe care numai popoarele încercate de istorie o cunosc.

Fiind român, Dumnezeu ar înțelege poate mai bine decât oricine ce înseamnă să supraviețuiești. Ar cunoaște povara nedreptăților și a vremurilor potrivnice. Ar ști cum e să pierzi și totuși să speri, să cazi și totuși să te ridici, să fii uitat și totuși să continui să iubești.

L-aș vedea umblând pe drumurile prăfuite ale țării, oprindu-se la câte o poartă veche, schimbând o vorbă cu un bătrân, mângâind fruntea unui copil și binecuvântând în taină fiecare fir de grâu care se înalță către lumină. N-ar avea nevoie de palate și nici de slavă. I-ar fi de ajuns o bancă la umbra unui nuc bătrân și cântecul unei privighetori în amurg.

Dacă Dumnezeu ar fi român, poate că n-ar judeca oamenii după izbânzile lor, ci după cât dor au purtat în suflet și după cât bine au lăsat în urma lor. Ar prețui mai mult o pâine împărțită cu un străin decât toate bogățiile lumii și ar socoti drept cea mai înaltă virtute puterea de a rămâne om atunci când vremurile te împing să devii altceva.

Și poate tocmai de aceea, dacă Dumnezeu ar fi român, ar purta în privire o melancolie sfântă. Melancolia unui neam care a învățat să transforme suferința în cântec, lipsurile în răbdare și dorul în eternitate.
Iar în fiecare seară, când se așterne liniștea și stelele s-ar aprinde una câte una pe bolta nesfârșită, Dumnezeu ar privi spre acest colț de lume cu o iubire adâncă și neostoită, aidoma unui părinte pentru copilul rătăcitor.
Și atunci am înțelege că poate nu Dumnezeu trebuie să fie român pentru a ne iubi mai mult, ci noi trebuie să fim mai aproape de ceea ce este dumnezeiesc în sufletul românesc: bunătatea, credința, răbdarea și puterea de a spera chiar și atunci când totul pare pierdut.

Căci adevărata minune nu este că Dumnezeu ar putea fi român, ci că, în clipele noastre cele mai curate, România însăși poate deveni o rugăciune.

Alina Bănățeanu