Cei ce latră la Coroană (PAMFLET)

Liniștea zilei îmi este deranjată de o vietate cu însușiri aparte: nu vede, dar judecă… nu știe, dar proclamă… nu citește, dar condamnă. Când dă peste Coroană, își închipuie că, dacă ridică glasul, aurul se va preface în tinichea, iar demnitatea în zdreanță. Sărmană închipuire!

Cei ce latră la Coroană au vechiul nărav al uliței: confundă zgomotul cu dreptatea și obrăznicia cu bărbăția. Se adună în cete gălăgioase, își împodobesc neștiința cu vorbe mari și cred că o insultă slobozită din colțul gurii cântărește cât o pagină de istorie. Nu le-a spus nimeni că noroiul aruncat spre soare cade, de regulă, pe pălăria celui ce l-a zvârlit.
Mai ales când numele Majestății Sale Regelui Mihai I le stă înainte, își ascut limba precum cuțitul de lemn: multă gălăgie,puțină tăietură. Îl măsoară cu măsura lor și se miră că nu încape. Cum ar putea? Un pitic nu poate înțelege înălțimea unui stejar decât socotind câte umbre îi strică lumina.
Nu mă supăr pe asemenea glasuri, le privesc cu îngăduința cu care privesc un cocoș convins că răsăritul soarelui depinde de cântatul său. Cocoșul cântă, soarele răsare. Clevetitorul vorbește, istoria merge înainte. Nici unul, nici altul nu schimbă mersul lumii.
Cei deprinși să lovească în simboluri au aceeași meteahnă: dacă nu pot urca până la ele, încearcă să le tragă în noroi. Dar Coroana nu se murdărește din atingerea mâinilor nespălate.
E lesne să strigi din dosul gardului. E lesne să arunci vorbe, fiindcă vorbele nu cer dovadă, iar obrazul gros nu simte rușinea. Mai anevoie este este să porți pe umeri povara datoriei, a decenței și a răbdării. Acolo se împuținează vitejii de cafenea și se risipesc cavalerii ocazionali ai batjocurii.
Sunt oameni care cred că istoria poate fi fluierată ca birjarul la răspântie. Își închipuie că prestigiul se clatină din pricina huiduielii lor. Vai de sărmana lor socoteală! Cetățile nu se dărâmă fiindcă latră câinii la poartă, iar stelele nu-și sting lumina fiindcă bufnițele le socotesc prea strălucitoare.
Adevărul are răbdare. Coroana are memorie. Iar cei ce latră rămân, de cele mai multe ori, doar o notă de subsol în cronica propriilor lor închipuiri. Glasul lor se stinge odată cu ecoul uliței care l-a născut, pe când demnitatea, dacă este autentică, nu are nevoie nici de țipăt, nici de tobă.

Și astfel, îmi închei vorba fără mânie, dar cu un surâs: cine își face din lătrat argument și din batjocură profesie,nu doboară Coroana. Cel mult își dovedește propria neputință de a înțelege că respectul nu se cucerește prin zgomot, iar istoria nu se rescrie cu scuipat.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo!