Știm cine suntem! Lăsați educația în pace!

Știm cine suntem, chiar dacă vremurile prin care trecem ne-au făcut, uneori, să ne îndoim de noi înșine, chiar dacă am fost atât de des învățați să ne privim cu neîncredere, să ne comparăm cu alții și să credem că tot ce vine din afară este mai bun, mai modern sau mai valoros decât ceea ce am construit noi, cu răbdare, cu sacrificii și, de multe ori, cu o încăpățânare pe care numai un popor obișnuit să o ia mereu de la capăt o poate avea.

Poporul român a iertat mult de-a lungul istoriei și a trecut peste lucruri peste care poate alte popoare nu ar fi trecut atât de ușor, pentru că avem în noi această putere stranie de a îndura, de a ne ridica după dezamăgiri, de a pune pâinea pe masă chiar și atunci când sufletul ne este greu și de a merge înainte fără să facem din fiecare rană o declarație de război. Am iertat oameni, am iertat greșeli, am iertat promisiuni uitate și am învățat să trăim cu multe dintre lucrurile pe care nu le-am putut schimba, însă există o diferență esențială între a ierta și a uita, iar această diferență trebuie spusă astăzi cu toată limpezimea de care suntem în stare: putem ierta multe, dar nu ne vom uita niciodată valoarea.

Aceasta include faptul că nu ne vom uita oamenii și cuprinde ideea că nu ne vom uita rădăcinile, limba, cultura, memoria și, mai ales, nu ne vom uita școala… pentru că înainte ca educația să devină o instituție, un program, un buget sau o strategie, ea a fost și rămâne întâlnirea dintre un om care știe și un copil care are nevoie să descopere, dintre profesorul care deschide o carte și elevul care, poate, pentru prima dată, înțelege că lumea este mult mai mare decât locul în care s-a născut.

De aceea, într-o țară care a avut prea multe experimente și prea puțină continuitate, trebuie să spunem răspicat ceea ce ar trebui să fie de la sine înțeles: Lăsați educația în pace!

Lăsați școala să-și facă rostul ei firesc, lăsați profesorul să fie profesor și nu transformați fiecare schimbare politică într-o nouă încercare asupra unor generații care nu au nicio vină că adulții nu reușesc să se pună de acord asupra lucrurilor esențiale. Copiii noștri nu sunt material didactic pentru experimente administrative, nu sunt cifre într-un raport și nu sunt decorul frumos al discursurilor despre viitor. Ei sunt oameni care cresc acum, în prezent, și fiecare an în care educația este tratată superficial înseamnă un an din viața lor pe care nimeni nu îl mai poate recupera.

Ne-am obișnuit să vorbim despre educație ca despre o investiție, dar uneori uităm că educația este mai mult decât o investiție: este felul în care o societate decide dacă vrea să aibă urmași sau doar succesori, dacă vrea să lase în urmă oameni capabili să gândească sau generații obișnuite să primească răspunsuri gata făcute, dacă vrea să construiască o țară care își cunoaște locul în lume sau una care își cere permanent scuze că există.

Și aici trebuie să ne oprim!

România nu are de ce să-și ceară scuze pentru faptul că există, pentru faptul că are oameni inteligenți, profesori dedicați, copii extraordinari, cercetători, medici, ingineri, artiști, meșteșugari, oameni care au plecat și au reușit departe, dar care încă poartă în ei ceva din locul în care au învățat prima literă și ceva din vocea celui care le-a spus, poate cu zeci de ani în urmă, că pot mai mult.

Avem această tendință de a vedea mai repede ceea ce ne lipsește decât ceea ce avem, de a ne judeca mai aspru decât ne judecă ceilalți și de a confunda modestia cu micșorarea de sine, însă există un moment în care modestia încetează să mai fie virtute și devine nedreptate față de propria noastră valoare.

Iar noi… am ajuns, poate, prea des în acel punct.

Ce-am făcut mai concret? Am lăsat profesorii să se simtă singuri într-un sistem care le cere totul și le oferă prea puțin, am lăsat părinții să se întrebe dacă școala mai poate garanta ceea ce ar trebui să fie fundamental, am lăsat copiii să crească într-o lume în care li se spune că trebuie să fie performanți, dar prea rar li se oferă liniștea, stabilitatea și încrederea de care au nevoie pentru a deveni cu adevărat buni în ceea ce fac.

… dar apoi ne mirăm că pleacă.

Ne mirăm că unii copii nu mai visează, că unii profesori obosesc, că unii părinți nu mai au încredere, că oamenii își caută viitorul în alte țări și că România pierde, an după an, nu doar oameni, ci și încrederea acelor oameni că aici poate fi construit ceva durabil.

Dar un popor nu se ridică atunci când îi spune copilului să plece ca să-i fie bine, ci atunci când îi poate spune, cu sinceritate, că și aici există loc pentru inteligența lui, pentru munca lui, pentru visul lui și pentru viața pe care încă nu știe că o poate construi.

EXACT asta înseamnă educația.

Altfel spus, înseamnă să nu condamni un copil la limitele familiei în care s-a născut, ale satului în care locuiește sau ale banilor pe care îi au părinții, ci să-i dai șansa de a-și depăși condiția prin cunoaștere, disciplină, curaj și muncă. Înseamnă ca un copil să poată intra într-o școală din România și să simtă că statul, comunitatea și oamenii din jurul lui nu au renunțat la el înainte ca el să aibă ocazia să încerce. Înseamnă RESPECT pentru fiecare om care oferă DIN EL ÎNSUȘI pentru a asigura informație, educație, învățământ, cultură. 

De aceea, când spunem „Lăsați educația în pace!”, nu apărăm un sistem perfect, pentru că nu există un astfel de sistem și nici nu trebuie să ne prefacem că există… apărăm însă dreptul unei generații de a avea stabilitate, seriozitate și respect, apărăm dreptul profesorului de a-și face meseria fără să fie permanent prins între reforme contradictorii și birocrație inutilă, apărăm dreptul copilului de a învăța fără ca fiecare schimbare de direcție să-i transforme școala într-un laborator de experimente nereușite și, în cele din urmă, apărăm dreptul acestei țări de a-și construi singură viitorul.

Istoria ne arată clar că un popor poate supraviețui mult timp fără multe lucruri, dar nu poate supraviețui la nesfârșit fără memorie, fără educație și fără respect de sine. Și noi? Noi am supraviețuit multor vremuri și am învățat să nu ne speriem ușor, însă poate că a venit momentul să învățăm și cealaltă lecție, aceea de a nu mai accepta orice doar pentru că am fost obișnuiți să ducem greul în tăcere. Asta înseamnă că putem fi răbdători și fără să fim slabi, putem ierta și fără să uităm, putem fi modești fără să ne negăm valoarea și putem privi către lume cu respect fără să ne privim pe noi înșine cu inferioritate. Nu sunt doar vorbe aruncate în online pentru a crește stima de sine. Chiar PUTEM și chiar avem capabilitatea aceasta.

Știm cine suntem! 

Suntem un popor care a trecut prin multe și care încă are puterea de a construi, un popor care nu are nevoie să fie învățat să se rușineze de ceea ce este, ci are nevoie să-și amintească faptul că adevărata demnitate nu stă în a spune că suntem mai buni decât alții, ci în a refuza să acceptăm mai puțin decât putem deveni.

Culmea, dacă vrem cu adevărat să lăsăm ceva în urma noastră, atunci să nu lăsăm doar clădiri, drumuri și cifre, ci oameni care știu să gândească, să întrebe, să creeze, să muncească și să nu-și plece privirea atunci când cineva le spune că nu valorează suficient.

Valoarea cadrelor didactice nu se vede doar în ceea ce are în momentul prezent, ci în ceea ce reușește să trezească în copiii care vor trăi în România de mâine și în fiecare om capabil să semneze o bucată de hârtie azi. 

Așa că putem ierta „fără număr”, pentru că asta știm să facem cu coroniță și felicitări. Da, putem trece peste multe, pentru că asta am făcut de atâtea ori că am uitat statistica…

Dar nu ne cereți să uităm cine suntem și nu ne cereți să acceptăm ca educația să fie tratată ca un lucru secundar, pentru că, atunci când atingi școala, nu schimbi doar niște reguli și niște hârtii, ci atingi chiar locul în care o țară își scrie viitorul.

Știm cine suntem și știm cât valorăm. Tocmai de aceea spunem cu demnitate și fără să mai cerem voie nimănui: LĂSAȚI EDUCAȚIA ÎN PACE!