Coroanofobii. Manual de antimonarhism. (PAMFLET)

Aproape că nu trece zi să nu descopăr alte specii rare, dar zgomotoase… astăzi am descoperit „coroanofobii.” Fără greș îi recunosc! Tresare nervos la vederea unei Coroane, face alergie la cuvântul „Majestate ” și începe să recite, mecanic, lozinci expirate, ca un patefon cu arcul ruginit.

Coroanofobul nu urăște Monarhia pentru că a studiat-o, o urăște pentru că i s-a spus că trebuie musai s-o urască. Argumentele lui au consistența unei umbre și prospețimea unei conserve uitate în pivniță. De câte ori îl întrebi ce reproșează, în fond, Monarhiei, îți răspunde cu anecdote, sloganuri și clișee, niciodată cu istorie.
Pentru el Regele este un personaj de poveste, iar republica, un soi de religie laică, infailibilă prin decret. Nu contează că republicile au produs dictatori, aventurieri politici și tribuni de bâlci, toate acestea se șterg cu buretele, căci vina trebuie să poarte, obligatoriu, Coroană.
Manualul coroanofobului este subțire și poate fi rezumat în câteva lecții.
Lecția întâi: dacă un Rege a greșit vreodată, Monarhia este condamnată pe vecie. Dacă o sută de președinți greșesc, unul după altul, problema este… oamenii, niciodată instituția. Logica aceasta ar stârni râsul și unei oglinzi.
Lecția a doua: repetă obsesiv că Monarhia este „învechită „, dar admiră cu evlavie state europene unde Coroana funcționează impecabil. Când i se amintește că unele dintre cele mai stabile și prospere democrații sunt Monarhii constituționale, schimbă imediat subiectul. Statisticile îi provoacă indispoziție.
Lecția a treia: confundă Monarhia cu absolutismul. În mintea lui, orice Rege domnește cu securea într-o mână și cu biciul în cealaltă, de parcă istoria s-ar fi oprit înainte de Constituții. Nu știe că tocmai Monarhia Constituțională înseamnă limitarea puterii prin lege. Dar ignoranța, când este solemnă, capătă aer de doctrină.
Lecția a patra: vorbește despre „egalitate „, deși idolii lui republicani au ridicat caste politice mai ereditare decât orice aristocrație. În republicile moderne, funcțiile se moștenesc adesea prin partid, cumetrie și clientelă. Diferența este că nobilii de ieri purtau blazon, iar nobilii de azi poartă legitimație de partid.
Coroanofobul are și o ciudată înclinație spre amnezie. Uită că Instituția Monarhică a oferit continuitate în vremurile când guvernele cădeau precum frunzele toamna. Uită că un Șef de Stat aflat deasupra partidelor poate reprezenta un factor de echilibru, tocmai fiindcă nu datorează funcția unei campanii electorale și nici unei clientele politice.
Mai există și argumentul suprem, rostit cu satisfacția celui care crede că a închis orice discuție: „Nu vrem Regi!”
…de parcă istoria ar funcționa prin preferințe personale. Nu vrem cutremure, inflație sau mediocritate politică, și totuși ele există. Instituțiile nu se judecă după antipatii epidermice, ci după rezultatele pe care le produc.
În fond, coroanofobia nu este o doctrină. Este un reflex. Un exercițiu de respingere automată, întreținut de prejudecăți și hrănit cu jumătăți de adevăr. Ea nu discută, ci etichetează… nu cercetează, ci fluieră… nu demonstrează, ci strâmbă din nas.
Monarhia poate fi criticată, și trebuie criticată atunci când greșește, dar critica presupune argumente, nu grimase ideologice. Antimonarhismul de birt însă seamănă cu omul care declară război farului pentru că îl deranjează lumina.
Dacă acesta este întregul arsenal intelectual al coroanofobului, atunci nu Coroana are nevoie de apărare, ci logica are nevoie de compasiune.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo!