Cea mai elegantă formă de capitulare electorală – votul util
Sunt o sumedenie de feluri în care omul își poate negocia propria înfrângere, unii o fac cu capul plecat, alții cu pieptul umflat, iar cei mai iscusiți îi spun, cu un aer de superioritate, „vot util”. Ce minunată invenție! Să botezi renunțarea drept înțelepciune și abdicarea de la propriile convingeri drept maturitate civică. Nici alchimiștii Evului Mediu n-au visat să prefacă plumbul în aur cu atâta îndrăzneală.
Vitul util este fracul impecabil cu care mediocritatea se înfățișează la balul democrației. Vine parfumat, cu monoclu și baston, îți vorbește despre calcule, procente și probabilități, iar când îi desfaci nasturii de la vestă descoperi aceeași veche spaimă: „Să nu cumva să iasă celălalt!” Tot edificiul său filosofic încape într-un tremur de genunchi.
Niciodată omul nu se simte mai important decât atunci când își justifică propria capitulare. Își închipuie că mută continente pe hartă, când, în realitate, nu face decât să-și mute conștiința dintr-un buzunar în altul. Se leapădă de candidatul în care pretinde că a crezut ani la rând și, cu o gravitate sacerdotală, declară că „așa trebuie „, de parcă necesitatea ar fi devenit peste noapte o virtute, iar oportunismul, o disciplină olimpică.
Am aflat și acei apostoli ai votului util care te privesc cu aceeași compătimire cu care un negustor de umbrele privește un om care nu se teme de ploaie. Ei știu. Ei calculează. Ei au grafice, sondaje și predicții.
Ce curios… Taman cei care predică votul util sunt cei mai îndrăgostiți de cuvântul „democrație”, rostesc apăsat, cu emfaza unui cantor răgușit, însă în momentul în care cetățeanul îndrăznește să voteze după propria judecată, îl ceartă ca pe un copil care și-a murdărit hainele de duminică. Libertatea este admirabilă, spun ei, cu condiția să ducă exact unde au hotărât statisticienii.
Votul util nu este triumful rațiunii, ci victoria contabilității asupra caracterului. Este momentul în care cetățeanul încetează să mai fie cetățean și devine funcționarul propriilor temeri: nu mai întreabă cine are dreptate, ci cine are șanse; nu mai caută adevărul, ci cota; nu mai votează pentru ceea ce crede, ci împotriva coșmarului fabricat de propagandă.
Și ce spectacol jalnic oferă această aristocrație a pragmatismului! Își poartă resemnarea și își exhibă concesiile ca pe medaliile de război. Îți explică doct că idealurile sunt un lux, iar consecvența, un moft adolescentin. Cu asemenea profesori de morală, nici cinismul nu mai are nevoie de lecții.
Să observăm și ironia supremă! Omul care votează „util” își închipuie că face istorie… în realitate face doar aritmetică. Confundă urna cu abacul și scrutinul cu registrul de contabilitate. În loc să-și exprime voința, își completează bilanțul fricilor. Este un fel de negustor electoral care cumpără siguranță cu moneda convingerilor sale și, la sfârșitul târgului, descoperă că a plătit mai mult decât valora marfa.
Presupunând, prin absurd, că favoritul sau pierde, atunci filosofia votului util se prăbușește cu zgomotul unei șure construite din sofisme. Dacă învinge, victoria nu-i aparține conștiinței, ci instinctului de turmă. În ambele cazuri, omul rămâne cu aceeași privire obosită a celui care și-a negociat sufletul pentru un chilipir politic. Cea mai mare performanță a votului util nu este aceea de a produce majorități, ci de a fabrica minți obediente. El nu cere cetățeni, ci calculatoare cu puls, nu caractere, ci seismografe ale panicii publice. Din această școală nu ies oameni liberi, ci experți în justificarea propriilor renunțări.
Așa se explică de ce votul util este, fără îndoială, cea mai elegantă formă de capitulare electorală. Nu presupune steag alb, nici genunchi plecați. Își pune mănuși fine, își netezește reverele și salută ceremonios: se predă cu maniere impecabile. Însă în clipa în care convingerea este depusă la garderobă și frica primește buletinul de vot, capitularea nu mai pare o rușine, ci o virtute. Numai că istoria… această bătrână lipsită de politețe, nu obișnuiește a răsplăti niciodată eleganța celor care au renunțat singuri la propriile convingeri.
Alina Bănățeanu
