Monarhia, un bine ignorat?

Poporul nostru nu mai caută binele desăvârșit, ci se roagă să afle răul cel mai mic. Este poate cea mai amară mărturisire pe care o poate face o națiune despre sine, dar tot în această mărturisire se ascunde începutul înțelepciunii.

România de astăzi seamănă cu un corăbier care, după ce și-a sfărâmat cârma în toate stâncile ambițiilor de partid, privește cu încredere către singurul catarg rămas în picioare,nu fiindcă ar fi perfect, ci fiindcă este trainic:
Monarhia!

Un cuvânt pe care unii îl rostesc cu nostalgie, alții cu ironie, iar cei mai mulți cu o nepăsare dobândită prin uitare.

S-a spus despre Coroană că aparține trecutului, dar oare trecutul este vinovat atunci când prezentul nu mai găsește puterea de a se ridica?

Republica noastră a împlinit decenii de promisiuni, a schimbat partide, doctrine, lozinci și stăpâni vremelnici, a înlocuit idealurile cu strategii electorale și demnitatea cu aritmetica intereselor. Președinții au venit și au plecat, fiecare purtând făgăduința unei renașteri și lăsând în urmă aceeași oboseală morală. Ar fi o utopie să ne întrebăm dacă Monarhia este soluția desăvârșită, întrebarea dreaptă este alta: nu cumva, dintre toate formele de cârmuire pe care le-am încercat, Monarhia rămâne „răul cel mai mic”? Fiindcă Suveranul nu este robul sondajelor și nici prizonierul clientelei politice. Monarhia nu este despre privilegii, cum se afirmă cu atâta ușurință. Orice funcție publică pare să înceapă cu întrebarea „ce câștig „, Monarhia începe cu alta: „ce las în urmă”?

Iată de ce Monarhia stârnește neîncredere. O societate obișnuită cu provizoratul, privește cu suspiciune permanența. O clasă politică hrănită din conflict se teme instinctiv de orice instituție care trăiește din echilibru.
Să nu idealizăm trecutul, au existat și răni adânci. Istoria nu este un șir de icoane fără pată, dar, privind cumpăna vremurilor, trebuie să recunoaștem cu onestitate că marile clipe de zidire ale României moderne au purtat pecetea Coroanei.

Astăzi această idee pare aproape revoluționară.
România suferă din lipsă de repere. Tinerii pleacă, bătrânii suspină, iar cei rămași își împart speranțele în cicluri electorale tot mai scurte.

Un popor fără simboluri comune sfârșește prin a nu a mai avea nici destin comun.

Monarhia nu poate vindeca singură națiunea, nu poate opri exodul și nici să umple hambarele, ar fi o copilărie să credem astfel, dar poate reda ceva fără de care nici o reformă nu rezistă: încrederea că statul aparține întregii națiuni.

Să încetăm să ne întrebăm „ce este posibil? „, ci mai degrabă „ce este demn?”
Poate că Monarhia nu este miracolul pe care îl așteptăm, dar poate fi cumpătarea de care avem nevoie.
Într-o epocă în care zgomotul învinge adesea adevărul, iar interesul biruie aproape întotdeauna datoria, răul cel mai mic începe să semene tot mai mult cu binele pe care l-am ignorat prea multă vreme.

Poate că România nu are nevoie să se întoarcă în trecut, dar are nevoie, mai mult ca oricând, să-și amintească de valorile care au făcut-o cândva respectată.

Într-o bună zi vom avea curajul să judecăm instituțiile după folosul lor pentru neam, și atunci poate vom înțelege că uneori istoria nu ne cere să alegem între bine și rău, ci între răul zgomotos și binele pe care l-am trecut, cu prea multă ușurință, sub tăcere.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo