Curtea minților scurte (PAMFLET)

Iată-i, domnilor, pe vitejii de cafenea ai neamului, pe marii strategi ai mesei de birt și ai scaunului cu trei picioare! Cu pieptul umflat de vorbe și cu mintea subțire ca mucul lumânării, se înfățișează drept judecători ai istoriei. Când îi privești mai de aproape, vezi că, sub mustața răsucită, nu clocotește decât o supă lungă de ifose și resentimente.

Au aerul unor cocoși care, neputând răsări soarele, își închipuie că l-au apucat de creastă. Își poartă pălăria pe-o ureche și argumentele în călcâi. Dacă ar fi puși să cârmuiască o căruță cu dovleci, ar fi răsturnat-o în primul șanț și ar fi dat vina pe boi.
În fiecare dimineață se adună ca un sobor de înțelepți de tinichea, își netezesc gulerele, își dreg glasurile și slobozesc sentințe cu gravitatea unor bufnițe care confundă noaptea cu veșnicia. Ce nu pricep, osândesc…ce îi depășește prefac în țintă de batjocură…
Sunt oamenii care și-au făcut din strâmbătate profesiune și din cârtire meserie. Își poartă ura ca pe o decorație și își confundă veninul cu spiritul critic. Le-ar trebui oglinzi mai mari decât gazetele în care se rățoiesc, căci ar vedea că adevărata caricatură nu șade în obrazul altuia, ci în propria lor mutră.
Unul vorbește cu emfaza unui prefect rămas fără județ. Altul gesticulează ca un actor de provincie căruia i-a fugit publicul la bâlci. Al treilea, cu impresia unui savant fără bibliotecă, împrăștie sentințe de parcă istoria i-ar fi notar personal. Și toți laolaltă alcătuiesc o fanfară fără partitură: mult zgomot, puțină muzică și nici urmă de măsură.
Vai de logica lor! Seamănă cu o umbrelă deschisă pe vreme senină și închisă când începe furtuna. Astăzi jură pe un principiu, mâine îl vând pe o funcție, iar poimâine pretind că nici nu l-au cunoscut vreodată. Conștiința lor e ca o firmă ruginită: se mai citesc câteva litere, dar prăvălia s-a închis demult.

Și totuși, ce solemnă le este înfumurarea! Pășesc prin lume ca niște păuni împrumutați, convinși că penele altora le sporesc vrednicia. Numai că primul vânt mai zdravăn le scutură podoaba și rămân ceea ce au fost dintotdeauna: niște biete găini gălăgioase, înfricoșate de propria lor umbră.
Istoria însă are un obicei primejdios pentru asemenea personaje: îi lasă să vorbească îndeajuns încât să se demaște singuri. La final nu rămâne decât ecoul vorbelor mari și faptelor mici – o colecție de grimase pe care timpul o așază, fără milă, în dulapul cu măști al ridicolului.

Alina Bănățeanu

MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo!