Începutul anului bisericesc

(1 septembrie)

În vremea aceea, Iisus a venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat să citească. Şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Şi, deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: <<Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, și să vestesc anul plăcut Domnului>>. Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a şezut, iar ochii tuturor erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre. Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui” (Luca 4, 16-22).

Să ne gândim pentru o clipă la felul în care marcăm trecerea timpului în viețile noastre. Cu toții știm câți ani avem. Elevii știu în ce clasă sunt. Angajații știu de cât timp lucrează. Oamenii căsătoriți își numără aniversările. Poate că acordăm atenție unor asemenea repere pentru a încerca să înțelegem sensul vieții noastre, prinși fiind în ciclul inevitabil al nașterii și al morții, al unei generații care trece și al alteia care se ridică. După cum citim în Ecclesiast: „Ceea ce a fost aceea va mai fi și ceea ce s-a făcut aceea se va mai face; nimic nu este nou sub soare” (Ecclesiastul 1, 9).

Începutul anului bisericesc, sărbătorit la 1 septembrie și cunoscut drept începutul Indictionului, este o prăznuire legată în mod tradițional de rodnicia și bogăția creației lui Dumnezeu. El are loc într-o perioadă marcată de recoltă și de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru darurile Sale îmbelșugate și pentru binecuvântările Sale neîncetate.

Astăzi prăznuim Anul Nou bisericesc printr-o pericopă evanghelică ce este departe de a descrie o viață obișnuită într-o lume înrobită de frica morții. În prima Sa predică rostită în cetatea Sa, Nazaret, Iisus Hristos S-a descoperit în mod public ca Mesia, spunând că în El se împlinește prorocia lui Isaia, fiind Cel uns „să binevestească săracilor, să vindece pe cei zdrobiți cu inima…, să propovăduiască robilor dezrobirea și celor orbi vederea, să slobozească pe cei apăsați și să vestească anul plăcut Domnului”.

Toți cei de față au primit cu bucurie cuvintele Sale, căci ce ar fi putut fi mai frumos decât ca unul dintre ai lor să fie un nou rege David, un conducător drept, politic și militar, care să elibereze Israelul de stăpânirea romană și să aducă o vreme de binecuvântare pentru popor?

Versetele care urmează după lectura evanghelică de astăzi arată însă că Domnul este un Mesia cu totul diferit de ceea ce așteptau oamenii. El le-a amintit că Dumnezeu îi binecuvântase pe păgâni prin marii proroci Ilie și Elisei, în vreme ce unii dintre iudei continuaseră să sufere. Prin aceasta, Hristos le-a pus sub semnul întrebării convingerea că binecuvântările lui Dumnezeu erau destinate numai celor asemenea lor, excluzându-i pe păgânii pe care îi urau. Atât de mare le-a fost mânia, încât au încercat să-L arunce de pe marginea unei stânci.

Să reflectăm numai o clipă la aceasta. Vecinii Domnului au trecut de la bucuria de a-I asculta cuvintele la încercarea de a-L ucide, pentru că El le-a arătat limpede că binecuvântările lui Dumnezeu nu erau numai pentru cei din neamul și credința lor, ci pentru întreaga lume. Respingerea adevăratului Mesia a arătat cât de mult erau înrobiți de ura față de cei pe care îi considerau străini și dușmani. Își denaturaseră credința până într-atât, încât dorința de putere și de răzbunare îi stăpânea atât de puternic, încât au încercat să-L omoare pe Mântuitorul.

Este, desigur, de înțeles că un popor aflat sub ocupația unei puteri străine își dorește libertatea. Acest lucru era cu atât mai adevărat în cazul iudeilor, având în vedere făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam, potrivit cărora urmașii săi aveau să fie binecuvântați în țara lor. Prorocii vestiseră întoarcerea lor din robia babiloniană și descriseseră o vreme de înflorire care avea să atragă la Dumnezeu toate neamurile și popoarele.

Din nefericire, mulți au interpretat greșit aceste mari făgăduințe, ajungând să identifice Împărăția lui Dumnezeu cu o împărăție pământească destinată exclusiv propriei lor comunități. De aceea, cei care au ascultat predica Domnului în Nazaret au încercat să-L omoare atunci când El le-a amintit că purtarea de grijă a lui Dumnezeu se întinde chiar și asupra păgânilor pe care ei îi urau. Tot acesta este motivul pentru care mulțimile care L-au întâmpinat cu aclamații la intrarea în Ierusalim, în Duminica Floriilor, au cerut răstignirea Lui doar câteva zile mai târziu, atunci când a devenit limpede că El nu era un conducător lumesc obișnuit, venit să-i elibereze de ocupația romană.

Și astăzi, mulți întâmpină dificultăți în a accepta că Împărăția lui Hristos nu este doar o prelungire a vieții pe care o cunoaștem în această lume, cu câteva schimbări menite să favorizeze anumite grupuri sau interese în detrimentul altora. Uităm atât de ușor că, atunci când Domnul nostru a biruit iadul și mormântul prin slăvita Sa Înviere cea de a treia zi, El a inaugurat ziua a opta, ziua bucuriei veșnice a Împărăției cerești.

Cei care se împărtășesc de viața Sa binecuvântată nu mai sunt robiți de frica morții, acea frică ce îi împinge pe oameni să se ridice unii împotriva altora într-o încercare zadarnică de a-și păstra existența individuală în această lume. Domnul nostru Cel înviat a distrus însăși temelia unei asemenea vrăjmășii și dezbinări. El ne cheamă la un mod de viață cu totul nou, care nu mai este caracterizat de vechea obsesie a autoconservării, ci de modelarea caracterului nostru după chipul Său, până când dobândim sănătatea duhovnicească necesară pentru a „binevesti săracilor și a vindeca pe cei zdrobiți cu inima…, a propovădui robilor dezrobirea și celor orbi vederea…, a slobozi pe cei apăsați și a vesti anul plăcut Domnului”, prin gând, cuvânt și faptă.

Cei care cunosc din adâncul inimii că până și mormântul a devenit acum o poartă spre viața veșnică vor dobândi libertatea de a-i sluji și de a se ruga pentru toți cei care suferă din pricina efectelor nimicitoare ale păcatului, privindu-i ca pe aproapele lor iubit, indiferent dacă, după criteriile înțelepciunii lumești, sunt considerați prieteni sau dușmani.

Același Domn Care a avut milă de samarineni, de sutași romani, de păgâni demonizați și de iudei ajunși cunoscuți pentru păcatele lor ne-a făcut mădulare ale propriului Său Trup, Biserica, în care deosebirile omenești obișnuite își pierd orice relevanță. În Împărăția Sa nu există niciun temei pentru a privi pe cineva, în esența sa, drept străin, venetic sau neavenit, în loc de a-l vedea ca pe un alt copil al lui Dumnezeu.

Sfântul Pavel, fostul fariseu, a devenit în chip neașteptat Apostolul neamurilor, deoarece știa că Domnul voiește „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Căci Hristos este „unicul Mijlocitor…, Care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru toți”. Toți cei care poartă chipul și asemănarea lui Dumnezeu ajunseseră supuși morții prin păcat și toți aveau nevoie de o eliberare pe care nu și-o puteau dărui singuri.

După cum scria el Bisericii din Roma: „Nu este deosebire, fiindcă toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus” (Romani 3, 22-24). Pentru că Domnul a vindecat marea despărțire dintre iudei și neamuri, este limpede că deosebirile pământești dintre grupurile de oameni nu au nicio însemnătate în Împărăția Sa. Prin credința în El, toți pot deveni moștenitori ai împlinirii făgăduințelor făcute lui Avraam.

Adeseori nu reușim să primim în întregime sensul acestei afirmații atât de radicale și consecințele ei asupra felului în care ne privim pe noi înșine și lumea din jur. Națiunile, conducătorii și guvernele vin și trec; la fel și sistemele economice, mișcările politice, grupurile sociale și culturile. Deși asemenea apartenențe trecătoare modelează dimensiuni importante ale vieții noastre în această lume, nu trebuie niciodată să le îngăduim să ne întunece vederea duhovnicească până într-atât încât să ne definim pe noi înșine sau pe ceilalți, în mod fundamental, prin ele.

Dacă facem aceasta, vom cădea în idolatria de a căuta mai întâi o împărăție a stricăciunii lumești, care rămâne înrobită fricii de moarte. Dacă facem aceasta, ne vom abate de la confruntarea cu adevărul propriei noastre zdrobiri sufletești, încercând să ne înălțăm pe noi înșine împotriva altora de care ne deosebim doar în mod superficial.

Este atât de ușor și de atrăgător să inventăm justificări pentru a ne îngădui patimile urii, răzbunării și dorinței de stăpânire asupra dușmanilor reali sau imaginari. Desigur, toate acestea sunt cu totul potrivnice căii lui Hristos, Care a spus: „Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău». Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 43-45).

Sfântul Pavel a suferit întemnițare și moarte din partea Imperiului Roman; cu toate acestea, l-a îndemnat pe Sfântul Timotei să se roage pentru toți oamenii, inclusiv „pentru împărați și pentru toți cei care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită, întru toată cuvioșia și buna-cuviință”.

Preocuparea lui nu era dobândirea unei forme de putere sau de slavă pământească pentru sine ori pentru Biserică. Dimpotrivă, el se concentra asupra intrării în ziua cea nouă a unei Împărății care nu este din lumea aceasta, motiv pentru care putea să se roage chiar și pentru cei care aveau, în cele din urmă, să-i ia viața. Această atitudine era radical diferită de cea a oamenilor care au încercat să-L ucidă pe Mântuitorul după predica Sa din Nazaret, pentru că El a refuzat să binecuvânteze frica și ura lor față de cei pe care îi considerau străini și dușmani.

În timp ce începem un nou an bisericesc, să refuzăm să ne mai privim pe noi înșine prin prisma dezbinărilor dintre oameni, dezbinări izvorâte din frica morții și care nu fac decât să ne hrănească patimile. Să trăim, în schimb, în ziua a opta a bucuriei Învierii, singura care ne face cu putință să participăm atât de deplin la viața Mântuitorului, încât și noi să putem „binevesti săracilor și să vindecăm pe cei zdrobiți cu inima…, să propovăduim robilor dezrobirea și celor orbi vederea…, să slobozim pe cei apăsați și să vestim anul plăcut Domnului”.

Să încetăm să mai trăim după criteriile obișnuite ale unei lumi supuse stricăciunii și să mărturisim prin însăși viața noastră că Hristos a adus cu adevărat o Împărăție cu totul nouă, care nu este din lumea aceasta.

Fie ca acest an să fie pentru noi toți un timp al pătrunderii tot mai adânci în binecuvântarea cea veșnică pe care El a venit să o împărtășească tuturor celor pentru care S-a dat pe Sine ca preț de răscumpărare. Amin.

Pr. Marian Constantin Arnăutu

Parohia Comanda, Județul Mehedinți