Maica Domnului nu ne poate mîntui!

M-a surprins în predica Sfinției Voastre din 15 gustar a.c., stimate părinte Costin Stoica, afirmația că nu este greșită, ba chiar recomandabilă, rugăciunea „mîntuiește-ne pe noi“ adresată Maicii Domnului. Argumentul filologic, via limba greacă, nu poate fi luat în considerare: româna este o limbă mult mai veche decît cea a ocupanților din Balcani, care – vă reamintesc – au găsit aici pe străvechii noștri strămoși pelasgi, de la care au împrumutat enorm (nu se vorbește despre aceasta din rațiuni „corect politice“).

Nu recurg la dicționarele moderne pe care le aveți și dv. la îndemînă, ci vreau mai întîi să vă dezvălui un fragment dintr-o lucrare datorată lui Lucian G. Costi, Româna, limba vechilor cazanii (București, Editura Uranus, 2021) în care este vorba despre mîntuire^[1]:

[…] Simpla consoană T este un cod în sine […] taina sa este una dintre cele mai fascinante ale limbii române […] De pildă în mîn-t-ui-re, după ce despărțeam slova în particula mîn, care descinde din codul M*N, în desinența verbală -ui și cea de infinitiv lung -re, ne rămînea consoana t izolată, a cărei valoare influența semnificația întregului termen. Particula T poate avea poziție inițială ca în Tu, exprimarea credinciosului către Dumnezeu, mediană, ca în mîntuire, jertfa, molitva sau finală ca în pămînt, lut, adevărat, mormînt. Prin lipire cu alte morfeme sau intercalat între [sic!] morfeme, T oferă un nou sens întregului cuvînt. […] E aproape sigur că T nu e născut natural, ci e un cod elaborat, artificial, care a fost introdus în limbă de casta preoțească spre a sublinia concepția religioasă a mîntuirii. Introducerea sa în grai s-a petrecut cu siguranță înainte de roirea ariană spre India, deoarece îl descoperim frecvent în cuvinte sanscrite care au aceeași construcție internă. Să comparăm verbele noastre a citi, a ceti, cu cele corespondente din sanscrită cita, cetaka, sau cetire cu cetana, cetayan, unde ci, ce sînt morfeme vechi pentru om, de aceea avem în română ci-ne, da-cii, orta-cii. Cetirea este o reproducere a ceva scris de altcineva mai demult, ceva izvodit anterior, dar demn de repetat în timp. Tema cuvintelor este cit și cet, care se desparte în final în ci-t și ce-t. Imediat după grupu[rile] ce, ci apare acel t, care este evident stingher, adică e un morfem în sine. Desinența i din română e marca verbală de infinitiv scurt a conjugării a IV-a. Nu e clar de la prima vedere de ce consoana t e aici prezentă, dar dacă ne ghidăm după sanscrită, limbă cu o înclinație deosebită spre descrierea stărilor sufletești în toate nuanțele lor, văzute din perspectivă filosofică, înțelegem. Cititul era o învățătură, o taină în sine, care era adresată și permisă numai unor persoane talentate și inițiate de casta preoțească să aibă voie să descifreze și să priceapă tainele lumii văzute și nevăzute, deci cititul era gîndit ca o exprimare a unei condiții ascensionale a omului spre mîntuire, spre îndumnezeire în tradiția ariană de acasă în datina de natură ortodoxă din Cetatea Daciei, corespunzînd cu nonrevenirea în reîncarnări terestre în tradiția vedică din India. Indiferent de doctrină, oriunde apărea t în cuvinte cu încărcătură sacrală, mesajul era același, exprimînd o conectare cu lumile de sus, care îl obliga pe ucenic să se comporte smerit, după regulile ritualului religios, fără abatere. Codul și particula T semnalau că se cerea atenție maximă la conținutul filosofic religios al termenilor ce-l conțineau, fiind un indiciu asupra trecerii, a traversării peste un hotar nevăzut. T este transcenderea. […] În Tu avem consoana mîntuirii, dar și semnul tau, care de unde înțelegem că litera ce închipuie consoana t este practic o ideogramă […] care este un semn grafic ce reprezintă noțiunea însăși. […] T, ca semn grafic, este desenarea unei verticale ce sugerează transcenderea și traversarea pe verticală spre Lumea de Sus, Căreia i se opune orizontala, ca simbol al vicisitudinilor vieții terestre. Este chiar definirea, în linii mari, a sensului ce-l conferă particula t în cuvintele limbii române. Reiese că semnul literei T este inventat de strămoșii românilor pentru că doar în limba română este posibilă explicarea lui T ca o valoare a transcenderii spre tărîmul de Sus, reprezentat prin segmentul vertical al literei, dimpreună cu reprezentarea planului terestru prin segmentul orizontal plasat deasupra primului […] Despre tau, care este numele literei t în alfabetul vechi grecesc, putem afirma că este clădit în spiritul sacerdoților români. Într-adevăr, numele literei tau e construit din consoana t cu simbolismul clar numai în limba română al codului T, urmat de prima vocală anatomică, a, și de ultima vocală u, adică spune pe românește că litera mîntuirii e un simbol divin atotcuprinzător, de la început (a) la sfîrșit (u), reflectînd afirmația evanghelică Eu sînt începutul și sfîrșitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel Ce este, Cel Ce era și Cel Ce vine, Atotțiitorul. Combinata de sunete tau nu se justifică în alfabetul grecesc, care începe cu a dar nu se sfîrșește cu u, dovadă că preluînd numele tau, grecii au pierdut prin copiere finețea filosofică a limbii mame și s-a vădit plagierea. Dacă vrem să aflăm originea alfabetului, sîntem purtați de la alfabetul fenician la cel grecesc, la diferite semne, dar nicăieri nu se explică de ce au fost anume alese semnele care să reprezinte sunetele pe care le descriu. Grupul ort, aflat în cuvintele ort-ac, ort-o-man, ort-o-dox, ort-o-gonal, are o semnificație bine conturată, fiind clădit din morfemul or și particula T, or+t, adică omul or care este pe drumul lui T. Acel om trăiește în concordanță cu normele religioase ale lui T, de aceea e drept, stă drept în fața lui Dumnezeu. ORT = omul OR care se mîntuie T, pentru că respectă Legea Divină […] (Op. cit., pp. 859, 860, 863, 864).

Toate aceste considerente filologic-teologice valabile pentru limba română, urmașa modernă directă a pelasgei (care, se știe, a evoluat în traco-daco-getă) trebuie plasate temporal cu mult înainte de venirea grecilor în Balcani.

Prin urmare, e corect în continuare a ne adresa Sfintei Maici a Domnului nostru Iisus Hristos Te rugăm miluiește-ne, sau Te rugăm îndrumă-ne pe calea mîntuirii, căci doar Fiul ei, Mîntuitorul are posibilitatea mîntuirii, judecîndu-ne credința și faptele.

Un adaos pentru părintele Sorin Ovidiu Mititean, care se referea astăzi în predica sa la iertare. Același savant tălmăcește cuvîntul astfel:

IERTA = IER – T – A = ESTE O ACȚIUNE SACRĂ IER PENTRU MÎNTUIRE T ÎN CONFORMITATE CU VOINȚA TATĂLUI A.

În concepția religioasă veche, nimeni nu se putea mîntui fără iertare, fapt subliniat prin prezența particulei t în trupul verbului. Rostim des verbul a ierta. Rugăciunea Tatăl nostru îl are de două ori, cînd cerem iertarea greșelilor, condiționat de felul cum iertăm și noi. Dumnezeu să-l ierte este răspunsul la rugăciunile pentru cei adormiți. Originea acestui cuvînt este în vocabularul arhaic religios românesc. Verbul a ierta avea un substantiv de sine stătător, iertăciune, care din păcate aproape nu se mai aude, graiul întrebuințînd în locul său pe iertare, infinitivul lung al verbului. (Op. cit., p. 835).