Singurul drept cu adevărat universal
Citim și noi, ca tot omul, drepturi despre care se scriu tratate, se țin congrese și se umplu gazetele până la refuz: libertatea, egalitatea, proprietatea- toate au nevoie de avocați, de tribunale și de interminabile tâlcuiri juridice. Numai prostia n-a avut niciodată nevoie de apărare. Ea se bucură de o jurisdicție mondială, de imunitate morală și de o sănătate constituțională pe care nici cea mai zdravănă democrație n-a izbutit s-o clatine.
Prostia este singurul drept cu adevărat universal! Nu cere pașaport, nu solicită certificat de competență, nu întreabă de avere, de neam ori de școală. Ea se așază cu aceeași naturalețe în jilțul ministrului și pe scăunelul portarului, în loja academiei și la tejgheaua birtului. Ospitalitatea ei este fără margini: primește pe oricine, fără examen de admitere.
Să nu confundăm prostul cu neștiutorul, fiindcă neștiutorul mai are o nădejde: poate învăța. Prostul este absolventul definitiv al propriei suficiențe, posedă o diplomă imaginară, tipărită chiar de vanitatea sa. Nu știe nimic, dar are păreri despre toate… cu cât pricepe mai puțin, cu atât vorbește mai apăsat, fiindcă, nu-i așa?, ignoranța are darul de a produce glas gros și frunte încruntată.
Primejdia prostiei nu stă în lipsa de minte, ci în excesul de certitudine, logica este o insultă, ba chiar o ofensă.
Istoria, bătrână contabilă fără milă, dacă i-ai cerceta registrele cu răbdare, ai descoperi că, în spatele fiecărei nenorociri stă câte un prost cu inițiativă. Răutatea are nevoie de planuri, prostia se descurcă admirabil și fără ele, improvizează dezastrul cu entuziasm.
Prostul este singura ființă care transformă evidența într-o controversă și absurdul într-o convingere. Numai să-i spui că focul arde, că imediat bagă mâna în vatră numai pentru satisfacția de a demonstra că realitatea greșește, iar, după ce se frige, acuză lemnele de rea-credință.
Avem și o aristocrație a prostiei. Nu orice nătâng merită rangul de mare prost. Aceasta este un personaj cu ambiții imperiale. Își închipuie că lumea îi datorează aplauze pentru fiecare enormitate rostită și că inteligența celorlalți reprezintă o jignire personală. Dacă ar putea, ar interzice până și bunul simț, fiindcă îl eclipsează.
Nimic nu este mai agresiv decât prostul înarmat cu o fărâmă de putere. Confundă funcția cu valoarea. Din clipa aceea, fiecare prostie devine ordin, fiecare capriciu-regulament, fiecare obrăznicie-principiu administrativ. Acolo unde omul priceput ridică o punte, prostul inaugurează o prăpastie și pretinde panglică pentru ceremonie. Civilizația înaintează anevoie din pricina mulțimii de mediocri care se simt persecutați de orice idee limpede, nu din lipsa geniilor. Prostia are oroare de lumină, fiindcă în lumină i se vede adevărata statură: mică și ridicol de încrezută.
S-ar putea crede că prostia este un defect personal, o dulce iluzie!, ea devine o calamitate publică atunci când încetează să mai fie rușinată și începe să fie mândră de sine. În clipa în care prostul nu mai roșește, ci ține discursuri, societatea intră în concediu fără plată al rațiunii.
Nu există epidemie mai persistentă decât aceea a suficienței intelectuale. Microbul ei nu se vede la microscop, dar produce febre colective. Contaminează instituții, dezonorează profesii și îmbătrânește popoare înainte de vreme. Iar vaccinul este unul singur și, vai!, extrem de rar administrat: exercițiul modestiei și al gândirii.
Prin urmare, dacă omenirea ar institui o o sărbătoare a drepturilor universale, prostia ar trebui așezată în capul listei. Ea este singurul privilegiu de care se folosesc milioane fără discriminare și pe care nimeni nu pare dispus să-l abandoneze. Numai că, spre deosebire de celelalte drepturi, acesta nu înalță omul.
Când prostia își pune fracul importanței, își înfige monoclu în ochi și începe să țină lecții de înțelepciune, nu mai rămâne decât un singur gest decent: să ridici pălăria în fața spectacolului și să te retragi,nu din respect, ci din instinctul elementar de conservare,fiindcă nimic nu este mai contagios și mai primejdios decât prostia care s-a convins că reprezintă inteligența oficială.
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
