Fudulia, certificatul de excelență al prostiei
Întâlnesc zilnic, din păcate, indivizi pe care nici Dumnezeu, în ceasul cel mai îngăduitor al facerii, n-ar fi cutezat să-i socotească izbândă a creației; sunt oamenii pentru care prostia nu este îndeajuns. De aceea, poporul, care nu și-a luat niciodată doctoratul în flecăreală, a pecetluit adevărul într-o vorbă fără drept de apel: „până nu este fudul, parcă nu e prost destul”.
Prostul de rând încă mai lasă loc îndurării…își duce nepriceperea ca pe o povară și, din când în când, are bunul simț să tacă. Dar prostul fudul este o calamitate cu papion: nu se mulțumește că nu știe, ține morțiș să demonstreze tuturor că neștiința lui este un titlu de noblețe. Umblă teleleu prin lume cu fruntea ridicată fiindcă nasul îi este prea sus ca să mai zărească ridicolul în care băltește. Fudulia este diploma supremă! Prostia, de ar avea academie, fudulul ar fi profesor emerit, magnific rector și singurul student promovat fără examen. Are o cantitate enormă de certitudini, toate născute dintr-o minte atât de săracă, încât logica se ferește să îi bată la ușă.
Când se apucă de vorbit, ai impresia că înțelepciunea universală și-a închiriat glasul, după primul minut însă pricepi că vorbește, dar cuvintele sunt ca niște cutii frumoase din care lipsește taman marfa; își împodobește frazele cu termeni pe care nu-i înțelege și își clădește argumentele pe temelia trainică a necunoașterii. Este un eminent arhitect al nimicului!
Incredibil: nu roșește niciodată! Fudulul joacă necontenit rolul geniului într-o piesă fără spectatori, se aplaudă singur, se admiră cu evlavie și își închină zilnic tămâie propriei persoane.
Cât despre modestie… aceasta îi este la fel de străină precum alfabetul unui măgar. Este, fără doar și poate, cea mai desăvârșită contradicție a firii: un pitic al minții cocoțat pe cataligele vanității. Se uită de sus la oameni, deși stă în groapa propriei neputințe, își poartă ignoranța cu solemnitatea unui mare dregător și își exhibă neroziile cu emfaza unui profet ieșit din uz.
Poporul n-a greșit nici de această dată! Fudulia nu este podoaba prostiei, ci certificatul ei de excelență: ea îi pune ștampilă, îi dă rang și o scoate la paradă. Prostul poate trece neobservat, fudulul însă se denunță singur, înainte de a deschide gura, prin mersul țanțoș, prin privirea de stăpân peste univers și prin aerul acela de autosuficiență care miroase de departe a minte nelocuită.
Aceasta este singura dreptate pe care lumea o împarte fără părtinire: omul înțelept nu simte nevoia să-și strige înțelepciunea, pe când prostul o face cu trompeta, fiindcă fudulia este clopotul care vestește satului că prostia a mai câștigat un adept.
Alina Bănățeanu
MAGAZIN CRITIC – ziar online cultural. Nihil Sine Deo
